Fire extrem de meditativă, Agathon, chiar și atunci când era pus la cele mai grele munci, era de-a dreptul imperturbabil. De pildă, la arat, cufundat într-ale lui, nici nu mai realiza că deviază de la brazdă. Asta îl scotea din sărite pe Chirivoi, stăpânu-su, care uita total de maniere : “Țală, Agathoane, `tu-ți Dumnezeii mă-ti! O ții strâmba Nastasă, tot spre arătură, ha, numai asta știi ?! Închinarea cui mi te-a dat pe cap, azi și mâine!” Câte iuști îi administra pe spinare, și să le numeri era greu. Acu`, și Chirivoi ăsta uza de mijloacele în cauză, nefăcând deloc economie, chiar dacă situația concretă se putea rezolva și prin alte metode, mai umane. Pentru că uman era, într-un fel, și Agathon.
Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Nu am încercat niciodată să îți scriu despre nopțile mele aici. Stau cu fereastra deschisă și îi ascult pe tataie și pe mamaie vorbind pe bancă, afară. Aud de fapt doar vocea lui, puternică, gravă ca pământul și, din când în când, vocea ei, aproape o iluzie, moale și învăluitoare. Mușc dintr-un măr verde, cald încă. Întuneric, iar întunericul îmi aduce întotdeauna aminte de zăpadă. De tataie trăgându-ne cu sania, seara târziu, pe mine și pe soră-mea. Ne înfășura picioarele într-o pătură, pregătită de mamaie, iar noi ne strîngeam una pe alta în brațe și ne imaginam că sania noastră e trasă de un uriaș. Mă întrebam de ce nu lasă umbrele noastre urme în zăpadă. Îmi înghețau mâinile întotdeauna.
Deschid ochii, nu văd nimic; încerc să-mi mişc mâna dreaptă şi ... nu reuşesc. Cred că sunt întins pe spate. Cu auzul vreau să desluşesc locul în care mă aflu... Vreau să mă ridic şi ... nu pot. Simt că am libertate de mişcare numai că ... nu pot. Cel mai rau mă deranjeaza ochii, nu inteleg dacă i-am deschis sau sunt închişi. Un singur zgomot mi-ar putea aduce o minimă orientare. Nu aud nimic, sunt în pământ.
Astăzi am mâncat bureți. Gabriela i-a găsit. Gabriela este vecina mea. Eu îi spun Gabi. Suntem prietene nedespărțite. Am fost să vedem un cuib de pasăre. Dar era gol. Și ne era foame. Gardul de la grădina lui nenea Sandu are șarampoi. Eu am crezut că „șarampoi” e un balaur negru. Dar era doar un copac tăiat, pe care se sprijinea gardul. Și, cel mai bun lucru, era plin de bureți. Apoi i-am mâncat. Nu pe toți, că erau prea mulți și n-am putut, dar am păstrat secretul ca să mai mâncăm și mâine. Aveau gust ca dopul de plută, dar, de foame erau buni. Erau negricioși, cu marginea galbenă. Am cerut apă, că ne era sete.
Comentarii aleatorii