Lucrez în presă de prin 2000 sau 2001. Nici eu nu mai ştiu. Pînă acum am trei inundaţii la activ. Să mai număr în continuare? Nu fac parte din tagma jurnaliştilor care confundă blogul cu informarea. Fiecare inundaţie a avut gradul ei de dramatism. Despre inundaţia din 2005 nu pot spune prea multe. Decît că am greşit drumul, cum l-au greşit SPP-iştii lui Boc şi a fost aproape să ajungem în Siret.
Au venit şi inundaţiile din 2008. Cele mai dramatice de pînă acum. Am stat şi atunci pe diguri de dimineaţă pînă seara, uneori şi noaptea. În cîteva ore comunele din jurul Romanului, de pe malul Siretului, erau sub ape. La fel ca şi casa bunicului meu, în Rotunda. Ţin minte că atunci comuna Doljeşti fusese izolată trei zile. La Realitatea TV se făcuse teledon pentru cei afectaţi de inundaţii. Fundaţia Habitat for Humanity anunţase că, prin sponsorizare Petrom, va investi un milion de dolari în reconstrucţia caselor de la Tămăşeni. Am fost primul din judeţ care a contactat reprezentanţii Habitat pentru mai multe amănunte. Discutam cu coordonatorul de proiecte în caz de dezastre şi, la un moment dat, i-am pus întrebarea: dar de ce nu vă duceţi la Doljeşti? Dar ce e acolo? Spre deosebire de Tămăşeni, satele Buruieneşti şi Rotunda, din comuna Doljeşti, fuseseră cele mai afectate. Peste 500 de case fusesră distruse în totalitate. După ce s-a redeschis podul de la Luţca, o echipă de la Habitat a mers în teren. A evaluat situaţia şi a mutat imediat proiectul în satul Buruieneşti. Cu această ocazie mi s-a propus să fiu asistent manager al acestui proiect. Practic, din august 2008, pînă în martie 2009, am monitorizat, constant, construcţia celor 110 case din Buruieneşti. Trebuia să fac poze la fiecare casă de care se ocupa Habitat, de la demolare şi pînă la predare, apoi să întocmesc profilul fiecărei familii beneficiare.
În toată această perioadă am întîlnit drame şi oameni care m-au făcut să plîng pînă şi noaptea. Ştiam numele tuturor copiilor, de ce boală suferă unul sau altul, ce bani cîştigă fiecare. De multe ori am fost invitat la o mămăliguţă făcută într-un ceaun pe o vatră amenajată în locurile unde odată exista o casă. Mă întorceam cu autobuzul seara şi nu mă puteam abţine să nu plîng şi toţi din autobuz se uitau la mine de parcă aş fi pierdut totul. Şi în tot acest timp pe bunicul meu nu l-am văzut decît o singură dată. Şi atunci m-a recunoscut cu greu. Dincolo de animalele moarte, de mirosul înfiorător, de mîl, de buşteni, Siretul a mai scos la iveală nişte smîrcuri nebănuite. Am văzut oameni mai puţin afectaţi de inundaţii sau care nu erau afectaţi deloc, dar care se băteau pentru un bax de apă sau pentru nişte bolţari sau alte materiale de construcţii pe care apoi le vindeau prin sat. Am văzut oameni care, cînd coboram din autobuz cu legitimaţia în piept şi cu aparatul foto în mînă, trăgeau de mine să vin să filmez nenorocirea lor, care era mai presus de nenorocirea altora care pierduseră tot. Am văzut oameni care cheltuiau în crîşmă alocaţia copiilor, în vreme ce voluntarii lucrau la reconstrucţia caselor lor. Uneori mă năpădea invidia cînd vedeam că, în locul caselor de chirpici, apăreau case cu temelii solide, uşi metalice şi interioare cu parchet de cea mai bună calitate şi ferestre de termopan. Pentru unii sinistraţi am plîns. Pe alţii i-am înjurat aşa cum mă înjurau pe mine pentru faptul că patul donat e prea mic, ori pentru faptul că Guvernul le-a dat sobe dar nu şi burlane. În vreme ce un burlan costa vreo zece lei pe atunci. Am văzut case care, la două săptămîni după finisajele interioare arătau ca o cocină. Cineva de la Habitat îmi spunea cu amărăciune că, dacă omul e obişnuit să locuiască în grajd, poţi să-i faci ditamai casa, că el tot în grajd o să locuiască. Nu de puţine ori era să fiu luat la bătaie pentru că priorităţile mele erau altele. Cel mai mare dezgust l-am simţit cînd fundaţia Habitat a organizat o zi în care jurnalişti şi vedete din Bucureşti au muncit ca voluntari în casele din Buruieneşti. Ne-am împărţit pe echipe şi fiecare a luat în primire cîte o casă.
La un moment dat am ajuns la o familie. O femeie, în floarea vîrstei, cu trei adolescenţi buni şi ei de muncă, era foarte ofuscată. Am salutat-o şi am întrebat-o ce face. Mi-a răspuns nervoasă că nu există dreptate. Adică de ce la alte case lucrează voluntari şi la ea nimeni. Băieţii ei jucau fotbal pe un tăpşan. A venit o echipă de voluntari care a început finisarea interiorului. S-a dus afară şi şi-a pus de-o cafea. Unul dintre voluntari a rugat-o să aducă o găleată cu apă pentru mortar. Cu cafeaua în mînă a replicat tăioasă: da ce, eu sînt sclava voastră?

Nu spun că nu sînt drame. Nu spun că toţi sînt la fel. Spun doar că, în astfel de momente, lipsa discernămîntului naşte monştri.

Au venit şi inundaţiile din 2010, care au scos la iveală, încă de pe acum, altfel de monştri.
Unii cititori ai ziarului ne-au făcut albie de porci pentru că am alarmat lumea, pentru că am instaurat panică, că am exagerat. Că am căutat senzaţionalul. Din păcate, mi-aş fi dorit să fim noi, reporterii, senzaţionali. Dar ne-a luat-o Siretul înainte.
Spre deosebire de 2008, locuitorii comunelor afectate au avut acum ceva ce n-au avut atunci: timp. Timp să-şi salveze orătăniile, animalele, bunurile. Din spatele unui monitor şi sub o identitate fantomă e uşor să înjuri. Nu le tremură picioarele lor, celor care scot la iveală smîrcul din oameni, nu le tremură lor picioarele pe un pod, nu fac ei diguri cu saci de nisip, nu informează ei de dimineaţă pînă seara.
Iar inundaţiile de acum au mai scos la iveală un altfel de smîrc. Diferenţa dintre o ştire de presă postată pe un site oficial şi zvonurile lansate pe bloguri. Că dacă ar fi să mă iau după bloguri ar fi trebuit să vină vreo zece viituri pînă acum, ori să fie luată apa pentru un secol în oraş. Lipsa de discernămînt ori graba de a fi primul care vine cu senzaţionalul se răsfrînge asupra tuturor jurnaliştilor. Pentru un bloger e foarte simplu: oops, nu eu sînt vinovat. De vină e sursa. Dar acesta e momentul în care trebuie să alegi: ori eşti jurnalist şi verifici informaţia, ori eşti un simplu bloger. Şi, prin definiţie, blogul reprezintă un spaţiu personal pe care unii îl confundă, datorită să-i zicem notorietăţii. De aceea, eu am optat ca în spaţiul meu să apară strict poveştile din spatele poveştilor sau lucruri personale. Pentru mine cea mai mare greşeală e să confunzi jurnalismul online cu blogăritul.
Dincolo de astea, pentru mine, inundaţiile de-abia acum încep. Oare ce smîrcuri va mai scoate, de data asta, la suprafaţă, Siretul?

*

Pentru cine nu ştie, caracatiţa Paul este o adevărată vedetă în Germania. Pînă acum a prezis corect toate victoriile şi înfrîngerile naţionalei germane la campionatul mondial din Africa de Sud.

După inundaţiile din 2008 am asistat la un adevărat pelerinaj al oamenilor politici în zonele afectate. Memorabilă e scena în care Traian Băsescu se urcă în cuva unui excavator şi merge prin Tămăşeni pentru a evalua situaţia. Televiziunile centrale s-au îngrămădit să ia cît mai multe cadre. Stăteam undeva pe margine şi-mi venea să rîd. Ce-am ajuns noi, presa, să ne dăm coate în gură pentru un cadru cît mai reuşit. În Doljeşti Lazlo Borbely intra din casă în casă şi evalua situaţia. Noi, fuga după toţi miniştrii care s-au perindat pe atunci, în speranţa că vom prinde un cadru cît mai sugestiv. Atunci preşedintele şi miniştrii erau încîntaţi de baia de mulţime. Într-un fel parcă ar fi stat undeva în Băile Felix la un tratament cu parafină.
Vremurile s-au schimbat doar într-o singură privinţă. Şi acum, în 2010, au venit miniştrii şi preşedintele pentru a evalua situaţia. Acum, în loc de o baie de mulţime au avut parte de o adevărată baie de nămol.
În 2008, după ce au evaluat pagubele miniştrii s-au retras. Ca apele Siretului. După ce au luat cadre cu bătrînei care se rugau, care frămîntau rozariul în mîini, care molfăiau o bucată de pîine cu lacrimi, televiziunile s-au retras. Ca apele Siretului. Rar am mai auzit apoi cîte ceva despre sinistraţi. Cum s-ar spune lucrurile îşi intraseră în matca firească.
Au venit casele modulare. Mai ţin minte că iarna deja apăruseră probleme din cauza sobelor, care nu evacuau cum trebuie monoxidul de carbon. Imediat după inundaţii, în isteria creată de ajutoare, am văzut oameni care îşi dărîmau noaptea pereţii caselor de chirpici pentru a fi incluşi pe lista prefecturii cu familiile afectate de inundaţii. Atunci Guvernul nu a dat bani. A pus la dispoziţie materiale pentru reconstrucţia caselor.
Cred că unul din cele mai dramatice cazuri pe care le-am întîlnit în Buruieneşti a fost cel a două surori trecute de 70 de ani, ambele bolnave, nemăritate şi fără nici un sprijin. Locuiau într-un adăpost improvizat după ce apa le-a dărîmat casa. După reconstrucţie, au continuat să doarmă în baraca improvizată. Le-am întrebat de ce nu merg în casă. Una dintre surori mi-a zis: maică, noi cu uşile astea noi nu ne descurcăm şi dacă se blochează cum mai mergem seara la biserică? Pentru unii dintre bătrîni nu era importantă casa reconstruită, ci reţeta compensată pe care o pierduseră cînd a venit viitura. Alţii voiau să-mi vîndă un dvd, primit de la ajutoare, cu 200 de mii de lei vechi, să aibă ce bea în crîşmă. Unii se credeau sinistraţi pentru că apa le nămolise aleea pavată care ducea spre vilă.
Culmea inundaţiilor am trăit-o după ce casele erau aproape terminate. Autorităţile veniseră să ridice locuinţele modulare. Atunci unii oameni au făcut scandal. Ei credeau că locuinţa modulară e proprietarea lor. Autorităţile n-au stat la discuţii şi au făcut ce trebuie. Atunci din mulţime s-au auzit voci: şi noi unde ne mai primim musafirii?

Inundaţiile din 2010 au adus acelaşi pelerinaj de miniştri în zonele inundate de parcă apele Siretului ar fi scos la liman moaştele vreunor sfinţi. Nimic nou. Aceeaşi presă centrală care filmează jucării dezmembrate sau bătrîni care privesc în gol la golul lăsat de ape. Săptămîna trecută am fost protagonistul unei întîmplări care, în alte condiţii, ar fi fost amuzantă. Premierul Emil Boc a venit la Roman. Primăria a pus la dispoziţie un microbuz pentru presă, care să-l urmeze în periplul său în localităţile afectate de inundaţii. Doar că şi coloana oficială şi o parte din presă s-au împotomolit pe malul Siretului. În contextul în care se pune problema reducerii aparatului bugetar, personal, aş propune ca primul minstru să-şi concedieze jumătate din armata de consilieri şi SPP-işti, iar în locul lor să-l angajeze consilier pe Paul. Caracatiţa Paul. Dacă tot a prezis corect rezultatele naţionalei Germaniei, poate, cine ştie, va ghici şi drumul către Doljeşti.