Deschid ochii, nu văd nimic; încerc să-mi mişc mâna dreaptă şi ... nu reuşesc. Cred că sunt întins pe spate. Cu auzul vreau să desluşesc locul în care mă aflu... Vreau să mă ridic şi ... nu pot. Simt că am libertate de mişcare numai că ... nu pot. Cel mai rau mă deranjeaza ochii, nu inteleg dacă i-am deschis sau sunt închişi. Un singur zgomot mi-ar putea aduce o minimă orientare. Nu aud nimic, sunt în pământ.

O uşă! Se aude o uşă! Cred că uşa e-n faţa mea. Abia acum îmi dau seama că în aer e un miros steril. Încerc să strig la cel care a intrat. O voce blândă, joasă şi bine articulată îmi răspunde. Mă linişteşte argumentând că sunt într-un spital în urma accidentului. Simt că se aproprie de pat. Cred că citeşte ceva pentru că foşneşte o bucată de hârtie chiar în urechea mea. Îl întreb de ce nu pot deschide ochii. Îmi spune că am un bandaj care va fi dat jos. Singurul lucru care îmi dă încredere în omul ăsta e vocea lui. Îl intreb de accident, dar îmi răspunde că ar fi mai bine să mă odihnesc şi că voi primi toate informaţiile la timpul cuvenit. Îmi spune că sunt bine şi iese. Mai am întrebări dar mă simt moleşit şi vreau să dorm.

Simt pe mână o atingere fină. Mă trezesc uşor din somn. Sunt mângâiat atât de tandru că pot vizualiza persoana care mă atinge: o femeie tânără care are pielea mâinii fină, cred că nu are mai mult de 1,60 pentru că are degetele foarte scurte. Mă prefac că dorm şi-i strâng, la rându-mi, mâna. Are unghiile făcute şi e palpabil emoţionată, mâna i s-a umezit când am atins-o. Îşi întrepătrunde degetele cu ale mele. Mă strânge cu multă dragoste. Simt o bijuterie pe inelar iar la încheietura mâinii are o brăţară fină. Din prisma accesoriilor pare o fiinţă plină de bun gust şi uşor timidă.

Mă întorc spre ea şi încerc să zâmbesc... nu ştiu dacă am reuşit. Îi simt parfumul vanilat adus de briza răcoroasă care intră pe fereastra uşor crăpată. Sunt sigur că are părul până la umeri, nu ştiu de ce, şi e şaten deschis. Izul de parfum mă face să cred că are un machiaj discret în jurul ochilor şi două dungi fine de ruj pe buzele trandafirii. Simt pe mână o picătură şi aud un sughiţ uşor. O întreb de ce plânge? Mă strânge mai tare de mână şi izbucneşte într-un bocet malcom. Încerc să o alint, cu toate că nu ştiu cine e, dar se repede afară din cameră şi se aude uşa trântindu-se după ea. O strig impersonal.

Trec câteva momente iar în cameră intră o femeie puternică după glas. Mă întreabă dacă mă simt bine. Îi răspund că eu n-am nicio problemă dar as vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu “domnişoara”. Nu-mi răspunde. Cred că e asistentă femeia care tocmai a intrat pentru că îmi aranjează patul. O întreb dacă am dormit mult dar nu-mi răspunde. O întreb din nou cine e fata dar acum mă repede şi-mi spune că voi primi orice informaţie doresc de la d-nul. Doctor.

Cred că asistenta e destul de înaltă (s-a întins de pe o parte a patului pe alta pentru a-mi aşeza cearceaful). Are părul lung (mi-a atins mâna stângă cu firele). Miroase şters a parfum, mirosul spitalului fiindu-i impregnat în celule. E destul de masivă pentru că-i aud paşii pe podea. Nu poartă tocuri. Iaraşi mă ia somnul.

Un aer proaspat îmi intră în nări, probabil e dimineaţă. În cameră se află aceeaşi asistentă pe care o salut. Îmi răspunde cu un sec “’neaţa”. Trag adânc în piept aerul curat, imediat mă înec şi încep să tuşesc puternic. Asistenta îmi asistă tusea dar n-are cu ce mă ajuta. Simt o durere puternică în piept, am senzaţia că-mi plesneşte cutia toracică iar plămânii ies să se plimbe prin iarba proaspăt tăiată din grădina spitalului. Uşor, uşor, mă liniştesc după o injecţie.

Aud în dreapta mea un aparat care beep-ăie constant. Când tuşesc mai puternic, beep-ăie mai puternic, probabil are legătură cu pulsul. Asistenta vorbeşte cu o doamnă care a venit să mă vadă. Îi explică că mă simt rău şi închide repede geamul. Doamna respectivă îi răspunde tăios că va rămâne pentru că: “doar nu am făcut drumul degeaba până aici”. O rog pe asistentă să lase geamul deschis şi pe doamna în cameră. Aceasta se conformează politicos ca o buna profesionista.

Necunoscuta băţoasă se apropie de mine în zgomotul tulburător al tocurilor cui care pătrund în structura cimentului. Miroase excesiv de vulgar, greu, are un parfum care rămâne în aer. Are atâtea accesorii pe ea încât zornăie toată. Se apropie de mine şi ia loc pe scaunul care e-n dreapta mea. Nu ştiu ce să vorbesc cu ea şi nici nu pare dispusă să facă primul pas. Nu cred că face parte din familia mea, de fapt, nu prea ştiu cine e familia mea! Întorc capul spre doamna şi o salut. Îmi răspunde cu un oftat ironic, cred că faţa i-a făcut cute până sub ochi din cauza strâmbăturii adresate mie. Femeia asta e cam urâtă. Mă salută la rându-i zeflemitor. Are cea mai hârjâită voce posibilă: grea, guturală, faringele îi este plin de pachete de ţigări. Sunetele se chinuie să iasă din smoock-ul gâtului. Respiraţia îi e groaznică, o gumă de mentă vrea să mascheze tutungeria, dar nu reuşeste. Nu înţeleg ce legatură ar avea femeia asta cu mine? Urechile îmi sunt abrutizate de întrebarea: “Cum te simţi?” Nu-mi pot deschide ochii, nu mă pot mişca din pat, nu-mi pot mişca mâna dreaptă; ea mă poate vedea în toată splendoarea malignă şi mă întreabă cum mă simt? Aspectul ei fizic imaginat de mine până acum e completat de perversitatea minţii care i-a fost trădată. Îi răspund sec şi ironic: “Bine, mulţumesc.”

Stă lângă mine şi fumează ţigară după ţigară. Cred că dă fumul intenţionat spre mine pentru că mă înec din minut în minut. Nu pare deranjată de incapacitatea mea respiratorie. Aparatul cu pulsul ba beep-ăie, ba nu. Întorc capul spre ea şi abia mă pot abţine să nu o înjur. O mai întreb o dată ce vrea de la mine. Nu-mi răspunde şi se mulţumeste să-mi sufle din nou respiraţia ei îmbâcsită drept în nas. Tuşesc. Ce m-aş bucura să aibă dinţii cariaţi de la tutun. Cred că e o Cruela a camerei mele, simt că sunt în preajma unei vrăjitoare şi nu pot face nimic. Aş vrea să-mi chem asistenta ca să o scoată pe asta de aici, dar nu cred că am forţa să strig.

Şi-a stins ţigara. Râde. Se bucură că mă vede aşa. Îmi contemplă lipsa de reacţie involuntară şi se hlizeşte de imobilitatea mea, jubilează că mă vede la pat. Îşi aprinde altă ţigară. Mă sperie un pic gândul că ar putea să lase vreun chibrit astfel încât să ard ca un şoarece în cămăruţa asta. Cel mai mult mă enervează că nu ştiu cine e şi ce vrea de la mine. Nu ştiu dacă am fost duşmani, amanţi? Îi datorez bani? Mă întorc din nou spre ea. O întreb dacă nu vrea să dialogăm. Îmi răspunde bucuroasă că nu avem ce şi că doar vrea să mă privească.

Presimţirea mea se adevereşte: bufniţa asta se bucură de nu mai poate de starea mea. Ce n-aş da să mă ridic şi să o dau de păr afară. Încerc din nou să ridic mâna dreaptă dar nu reuşesc. Bufneşte în râs. Nu înţeleg de ce am lăsat-o să rămână? Dacă nu sunt într-un spital şi mai degrabă sunt ostaticul cuiva, poate chiar al ei? De unde ştiu eu că aia de mai înainte era asistentă?
Lacrima tinerei de mai devreme totuşi mă linişteşte, cineva care mi-ar vrea răul, cum e asta de lângă mine, nu s-ar chinui să-mi însceneze şi “bunătatea”. A terminat şi tigara asta. Stă în cameră deja de 4 ţigări. Aprinde alta? Nu simt nimic. Cred că e deasupra mea, îi simt prezenţa. S-a lăsat deasupra feţei mele la câţiva centimetri, simt duhoarea parfumului şi canalul gurii. Poate mă muşcă de nas? Nu, îşi îndepărtează faţa de a mea. Pe mâna dreaptă simt o căldură care devine din ce în ce mai incandescentă. Mă frige rău şi simt cum mi se topeşte pielea. Sistemul nervos declanşează urletul durerii şi ţip tare după doctor. Asta şi-a stins tigara pe mâna mea. Ţipatul o îndepărtează. Iese din cameră. Cimentul răsuflă uşurat la eliberarea de sub toacele ei. În cameră intră repede asistenta care m-a auzit ţipând. Mă întreabă ce s-a întamplat dar nu cred că mai am putere să-i explic. Leşin sau cad în somn, nu ştiu.

Aer proaspăt. Am senzaţia că am dormit 24 de ore. N-am visat nimic. Cred că sunt singur în cameră. Încerc să aud ceva sau să miros. Nu detectez nimic. Încă nu înţeleg ce caut aici, cine sunt şi de ce nu mă pot mişca. Idei destul de sumbre îşi fac loc în lobul frontal, dar le alung cu gândul că sunt într-un coşmar din care am să mă trezesc. Încă am vie amintirea ăleia de ieri cu ţigara. Ce vroia de la mine?

În cameră intră cineva. După mers e doctorul. Are un miros plăcut de after shave. Pasul sigur şi fâşâitul halatului apretat mă conving de prezenţa lui lângă patul meu. Îl întreb de cât timp sunt în spital? Îl întreb dacă sunt în spital? Îmi răspunde la a doua întrebare afirmativ.

Pot mişca mâna dreaptă. Pot strânge degetele în pumn. Mă uit înspre doctor şi-l rog să-mi explice ce e cu mine. Îi mărturisesc că mă simt mai bine şi-i povestesc despre tipa de ieri, pe care nu o cunoşteam şi care totuşi m-a folosit ca pe o scrumieră. Doctorul e destul de evaziv la început dar...

Am să spun într-o frază ce mi-a explicat el într-un sfert de oră: nu am ochi, sunt paralizat pe stânga şi mi-am pierdut memoria. Nu am ochi în sensul că nu îi mai am, nu am nici un bandaj pe ochi, ci doar două găuri negre în care să te pierzi. Se pare că paralizia de pe stânga nu prea are şanse să-mi treacă, de asemenea partea dreaptă a corpului până la brâu e şi ea afectată, dar cu şanse de revenire. În privinţa memoriei, nu mai există. La astfel de veşti nu ai cum să nu te panichezi.

Am rămas în aerul curat al camerei mirosind briza de afară. Cred că sunt lânga mare pentru că aerul e sărat. Se pare că am avut un accident. Personalul medical m-a găsit inconştient în faţa spitalului. Sunt pironit într-un pat şi singurele mele legături cu exteriorul îmi sunt urechile, nasul, şi mâna dreaptă. Nu mi-a spus de când sunt în această stare, de când m-au găsit. Mâna dreaptă devine din ce în ce mai uzabilă. O pot ridica până la frunte. Nu pot rezista ispitei şi îmi ating “găurile” din cap. Îmi pipăi mai întâi sprâncenele, care se pare că nu mai au păr, ori mi le-am ars ori mi le-au ras la operaţie. Îmi simt osul cranian ca o prăpastie. Cobor cu degetele uşor pe os şi-mi pătrund în craniu. Nu mă doare, dar aud aparatul cu pulsu’ cum începe să beep-ăie frenetic. Îmi bag mâna în ochi, mă gândesc că dacă rănile ochilor sunt deja cicatrizate înseamnă că sunt de ceva vreme în spital, degetul mijlociu simte adâncitura din craniu. Pielea mi s-a pliat închizând locul “vederii” ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Ating fundul găurii. Îl pipăi de jur împrejur. Nu mă doare. Scot degetul şi mi-l bag din nou în ochi, în gaură. Cred că îmi intră câţiva centimetri. Ating iaraşi fundul. Apăs uşor. Beep-ăitul aparatului devine insuportabil. Apăs uşor. Degetul se afundă într-o piele moale. Mi-a intrat jumătate de unghie în ea. Mai apăs puţin, mă doare, scot repede degetul, mă doare rău. Simt că pe faţă îmi curge un lichid. Pun degetele în el şi gust, sânge: dulce, săţios, gras. Mă doare tare ochiul. Asistenta intră repede în cameră alarmată de beep-ăitul aparatului. Se miră de isprava mea şi îmi face o injecţie. Adorm.

Aer proaspăt? Nu, doar un miros steril şi septic. Cred că-i noapte. Nu-mi pot mişca mâna dreaptă. Simt că încheietura e prinsă într-o cureluşă; m-au “ţintuit” la pat să nu-mi fac rău. Sunt prizonier în mintea mea. Cu puţinele mijloace pe care le mai am trebuie să detectez şi să redefinesc lumea înconjurătoare. Nu înteleg de unde îmi vine entuziasmul ăsta. De acum înainte pentru mine lumea nu va mai avea culori şi forme, mediul meu înconjurător va fi doar “parfum”, “cuvânt” şi “ciupit”. Cel mai greu mi se pare că vreau să plâng, simt că plâng, dar nu-mi curge nimic pe obraz. Ce n-aş da să pot scoate aparatul “cu pulsul” din priză! Sunt un om terminat. Cât de mult mă putea urî femeia aia cu ţigara de mă privea cu plăcere? Cât rău trebuie să-i fi făcut ca să se bucure acum de mine?

Mâna dreaptă devine din ce în ce mai puternică. În dimineaţa asta am simţit nevoia să mi-o întind. Am atins fierul patului şi i-am simţit răceala până-n plămâni. Cu unghiile mi-am scrijelit pielea din palmă. Am încercat să “văd” dacă e ceva în jurul meu dar n-am găsit nimic.

Mi-au dezlegat mâna. Îmi pipăi corpul cu curiozitatea unui copil. Când pun mâna pe partea paralizată a corpului am cea mai ciudată senzaţie. Mâna transmite creierului că atinge un corp străin în timp ce partea paralizată nu transmite că o atinge nimic. Simt că mângâi un nimic din carne care nu reverberează în niciun fel. Am dat cu pumnul în fierul patului şi am simţit o durere crâncenă care m-a surprins plăcut. Mâna dreaptă e vie, mă pot baza pe ea.

În cameră intră din nou tânăra suavă care mi-a plâns pe palmă. O recunsoc după parfumul timid. Mersul fantomatic o aduce mai aproape de pat. Are atâta graţie încât pluteşte prin cameră. Hainele vaporoase de vară o fac angelică. Se aşează lângă mine. Nu ştie că “mi-am revenit”. Nu poate avea mai mult de 20-23 de ani. Îmi prinde mâna. Palma caldă a fetei îmi provoacă un sentiment de bucurie. Această fiinţă ţine cu adevărat la mine. Îmi săruta mâna. O salut şi o trezesc din pioşenie. Sunt convins că acest înger e trimis de diavolul cu ţigara. Nu ştiu de ce, dar toate mişcările ei îmi par pline de falsitate, are o dragoste felină. Mirosul mă face să cred că are hainele de la cea cu ţigara. Vreau să-i intru în joc şi să aflu mai multe. Sunt prea schilodit să cred că totul a fost un accident. Cineva m-a adus până în faţa spitalului să fiu scăpat de moarte.

O salut, iar ea trasare speriată. Îmi spune că mi-a adus aripioare KFC. Mă blochează. Ultimul lucru la care mă gândeam e că aş mânca ceva. Pe de altă parte răspunsul ei nepregătit mă face să cred că am surprins-o cu luciditatea mea. Se aştepta încă să fiu nevolnic; dacă ar şti ce forţă ascunde mâna mea dreaptă. Nu-i strâng palma şi mă las moale în strânsoarea ei. Vreau să “văd” ce va face. Nu ştiu de ce dar nu mi-a venit miros de aripioare de la Kfc. Nu aş vrea să mănânc ptr că poate le-a otrăvit dar aş fi curios într-adevăr să ştiu dacă chiar le-a adus. Îi spun să-mi dea o aripioară iute. Cu glasul uşor ruşinat îmi răspunde că nu-mi plăceau aripioarele picante. Pretinde că mă cunoaşte! O rog să-mi dea ce are. Deschide o pungă de hârtie din care izvorăşte mirosul care inundă camera. O rog să-mi pună în gură bucăţi mici de carne să le pot mesteca.

Am uitat de otravă.

Vreau să văd dacă am dinţii destul de buni, aşa că o rog să-mi dea şi osul bucăţii de carne. E surprinsă, dar îmi satisface cererea. Sfărâm osul în dinţi fără probleme. Cred că am până în jur de 40-45 de ani. Dentiţia mi-e intactă.

O întreb direct cine sunt şi cine e. Nu răspunde dar îmi strânge mâna într-a ei. Sughite uşor şi o năpădesc lacrimile. Nu vreau să îi arăt că mi-am recăpătat puterea, cu toate că m-aş ridica la ea într-o mână şi aş smuci-o să-mi spuna cine sunt. Îmi raspunde că mă cheamă Mihai, iar ea e Ana. Nu par să fiu Mihai, nu ştiu, nu mă simt un “Mihai”, mai degrabă un Robert. Robert, de ce nu mă cheamă Robert?; oricum după accident a mai rămas puţin din Mihai, aşa că aş putea să mă numesc Robert; da, mă cheamă Robert. Ea, în schimb, e o Ana, miroase a Ana. Strânge punga cu carne de pui şi pleacă în grabă. N-am înţeles nimic. Fata asta vine haotic şi pleacă furibund. Cred că are probleme psihice. Ori nu poate interpreta rolul dat de aia cu ţigara ori ăleia, vreau să-i spun Mirunda, mirosea a Mirunda, Mirunda, Mirunda, Mirunda. Deci, ori Ana nu poate face ce i-a zis Mirunda ori s-ar putea ca Ana să nu aibă nicio legătură cu Mirunda, logic. Cred că am fost amanţi, fiicele nu ştiu mâncarea preferată a taţilor, sau o ştiu? Să-mi fie fiică? Să-mi fie fiică, iar Mirunda soţie, Mirunda soţia lui Mihai? Să o fi înşelat şi astfel să se răzbune pe mine? Oare Mihai s-a combinat cu Ana care nu o cunoaşte pe Mirunda iar aceasta a aranjat ce i s-a întamplat lui Mihai. Aşa de mult să mă iubească Mirunda încât dacă nu sunt al ei să nu fiu deloc?

Vreau să plec de aici. Simt că mi-am revenit, mă simt în forţă. Nu cred că am cum să cer externarea, aşa că mai bine aş evada. Intră asistenta în cameră. Mirosul parfumului septic mă excită. E prima oară când mă trec fiorii excitaţiei. Se aproprie de mine, mă întreabă cum mă simt şi-mi aranjează perna. S-a apropriat atât de mult cu gâtul de faţa mea încât îi pot linge pielea. Ştiu că dacă mişc doar puţin mâna mă înfing drept în fundul ei. Iar îmi face injectie şi mă ia somnu’.

M-au schimbat din cameră. Sunt într-un loc întunecos şi umed. Patul în care stau e făcut din câlţi şi sunt aşezat pe partea dreaptă. Mi-a amorţit braţul. Nu cred că încăperea are vreun geam. Mă împing pe spate şi-mi eliberez mâna amorţită. Simt acele care mă gâdilă. Miros încăperea, în stânga e uşa de unde vine un curent de aer. Pe partea dreaptă e caloriferul care încearca să usuce umezeala camerei. În faţa mea e un perete plin de igrasie. Camera e destul de murdară după mirosul zbârcit şi închis. Încerc să aud locul. Liniştea e claustrofobică, doar susurul apei din calorifer dezmorţeşte cripta în care sunt. Pipăi patul, prezenţa câlţilor se confirmă. Nu e nici un fel de cearceaf, iar salteaua e udă bine. Îmi înmoi degetele în ea şi le miros. O urină înţepătoare mă face să cred că stau de ceva vreme aici. Patul e incredibil de jos ca şi înălţime. E pat de campanie. Palma cercetează suprafaţa cimentului. O răceală azotică îmi paralizeazaă simţul degetelor. Cred că podeaua are minus grade, astfel se explică şi prezenţa igrasiei. Mă bucur că dreapta e-n putere şi mă trag jos din pat. Sunt convins că am fost răpit de Mirunda, nu ştiu dacă a avut vreun amestec şi Ana cu toate că e posibil. Mirunda vrea ceva de la mine, dar n-am de gând să-i dau nimic. Nu ştiu de unde vine înverşunarea asta la adresa “horcăitoarei”, sunt convins că-mi vrea doar răul. Un paralizat amnezic se hotărăşte să evadeze.

Îmi cobor trupul de prisos pe cimentul congelat. Mă târăsc spre ieşirea din cameră. M-am aşezat pe partea stângă a propriului hoit astfel încât să simt răceala mormântului doar cu mana care mă va scoate de aici. Firicelul de aer curat care se strecoară pe sub uşa îmi agaţă respiraţia şi-mi dău un sentiment de exaltare. Palmă după palmă mă apropri de ieşirea mea când uşa se deschide singură.

Mirunda e aici. Mirosul puternic, tocul ascuţit, vocea hâda, Mirunda cu tot ce are mai bun sta în faţa ieşirii mele. O salut spunându-i pe nume. Mă repede şi îmi reproşează că nici numele nu i-l mai ştiu. Îi spun doar că miroase a Mirunda. Se apleacă asupra mea iar mirosul de tabac care-i izvorăşte din gât îşi face simţită prezenţa. “Hodorog bătrân!!!” îmi trânteşte în nas şi un râs ironic. Mă face “hodorog bătrân”? Auzul acestor cuvinte mă tulbura mai mult decât prezenţa ei ameninţătoare.

Nu mă simt bătrân, am o dentiţie bună, Ana îmi e amantă, în nici un caz nu sunt bătrân, am un suflet puternic şi tânăr, sunt ROBERT. Mirunda în continuare mă bălăcăreşte tot luându-se de vârsta mea şi de halul în care am ajuns. Încă nu pot accepta ideea că sunt bătrân, aşa că vreau să-i arăt ce forţă am în braţ. După miros e-n faţa mea, aşa că-mi asmut palma şi mi-o încolăcesc în jurul gleznei tabacistei. Un râs gros de cafea izbucneşte în toată încăperea mucegăită. Pereţii par a înţelege aceste vibraţii guturale şi fac şi mai apăsătoare atmosfera. Pe faţă simt un lichid înţepător şi călduţ. Cred că am stors lacrimi din adâncul uretrei tabacistei. Mirunda îmi urla în ureche porcărele şi-şi băga mâna mea în adâncul ei. Lichidul încă mi se mai prelinge pe antebraţ şi mă picură pe gaura ochiului drept, care uşor- uşor se umple şi se revarsă pe obraz.

Mirunda geme iar mana mea îi explorează textura interioară. Mă surprinde adâncimea dezvăluită de această birjară care nu se opreşte din înjurat şi porcăit. O excitaţie puternică mă cuprinde. Cu toate că sunt excitat, am o hipersensibilitate care mă face conştient de fiecare mişcare a degetelor mele. Simt cu mugurii falangelor mucoasa vaginală dispersată în celule aerisite. Peretele interior vulvei e creponat, iar pielea pare bătătorită. Dau peste o moviliţa umflată care-i provoaca Mirundei sughiţuri de plăcere. O apuc cu unghiile şi vreau s-o rup. Stomacul mi se goleşte şi lasă loc excitaţiei care îşi varsă sângele în penisul inert care nu vrea să se trezească. Vreau să mă sui pe Mirunda, s-o dobor la pâmânt şi s-o acopăr de spermă. Nemulţumit de incapacitatea mea, îmi bag mai mult mâna în ea, iar muşchii vulvei acoperă încheietura. Dacă vreau, o ridic într-un braţ până la cer. Nu mai ştiu dacă e duşmanul meu sau nu.

Se ridică brusc şi mă eliberează. O serie întreagă de lovituri îmi năpădesc ţeasta, iar limbajul colorat revine. Un mucus puternic izvorât din gatul ei mă loveşte în obraz. Două picioare scurte îmi sparg buza. Se îndreaptă spre uşa hotărâtă să mă închidă la loc în mica încăpere murdară. Pun mâna iarăşi pe glezna ei, dar piciorul alunecă datorită lichidului fonicular. Trânteşte uşa după ea. Rămân la podea cu mâna intinsă. Începe să-mi răsune din nou în cap: “hodorog bătrân”. Nu vreau să cred că sunt bătrân, nu am cum să fiu bătrân!

Sunt furios şi nepunticios. Aş vrea să sfărm zidurile din jurul meu şi să îi întreb pe trecători ce-i cu mine. Devin din ce în ce mai nervos şi mă târăsc spre uşa metalică. Mă proptesc în corp şi simt fierul fierbinte care e pe post de zăvor. O furie cumplită îmi invadează sufletul împotriva Mirundei. O iubesc şi vreau s-o ucid. Călăul existenţei mele e singura care acum îmi poate spune ce-i cu mine. Nu ştiu dacă aş vrea s-o posed sau doar să mă bucur că zace rece pe podeaua încălzită de sângele ei. Deschid uşa şi părăsesc încăperea. Uşa dă în trepte dreptunghiulare şi înalte. Cred că sunt câteva zeci pentru că-mi aud ecoul respiraţiei. Mă târăsc pe prima treaptă iar degetele deja îmi semnalează prezenţa apei murdare; nasul îmi spune că e mucegai, iar auzul detectează tocuri în susul scărilor. Continui să urc anevoios. Tocurile coboară ameninţător spre mine.

Îmi doresc să fie Mirunda. Nu aş putea accepta ca şi “alţii” să se joace cu mine, nu vreau să fiu un şoarece într-un labirint, îmi ajunge un stăpân. Tabacista strigă la mine şi-mi dă un danf putrezit direct în obraz. Ridic găurile negre din cap spre ea şi îmi încolăcesc iaraşi mâna în jurul gleznei în timp ce vulgara îmi aruncă reproşuri şi mă loveşte cu palma peste cap. Cu o smucitură puternică o trag de gleznă în jos. Cade, iar capul i se sparge ca un bostan, cred. O mână mă loveşte involuntar în faţă. Îmi târăsc hoitul greu peste trupul ei. Am învins-o. Nici nu ştiu de ce mă bucur. Sunt prada emoţiilor primare. Excitaţia şi revolta m-au făcut să scap de Mirunda. Nu vreau să mă gândesc la nimic. Continui să urc treptele interminabile.

Capătul scărilor dă direct în exterior. Nici un culoar nu-mi pregăteşte ieşirea din pământ. Ascunzătoarea ei e la vederea tuturor. Simt salinitatea în aer. Sirena unui vapor mă elucidează: sunt într-un port. Probabil că m-a ţinut închis în carena vreunui vapor părăsit. Ies pe punte, cred, pentru că pielea îmi este arsă de tabla încinsă. Trec de la frigider direct în tigaie. Mă mut pe spate cu partea corpului paralizată, ca să nu simt nimic. Vreau doar să respir. Mă bucur că respir! Nu ştiu cine sunt, dar parcă nici nu mai contează, e bine că respir, că trăiesc.

Mă întorc pe mână dreapta şi-mi continui marşul. Mă târăsc uşor şi simt sub antebraţ forma unei şine. Aud sirena unei macarale. Zgomotul maşinăriei se aproprie instantaneu de mine. Simt că peste partea mea inferioară trece ceva. Mă simt rostogolit într-o parte.

Cred că mi-am pierdut picioarele. Nu am fost în cala nici unui vapor, am fost în port ascuns undeva. Mi se scurge sângele din cap şi nu-mi mai simt mâna dreaptă. Ultimul sunet pe care-l mai disting e vocea puternică a unui zilier, care striga din rărunchi: “Accident!!!!”

Sunt treaz din nou şi mă aflu în cămăruţa plină de igrasie. Salvatoarea mea e aici, îi simt mirosul, n-a murit. În loc să trec cu corpul meu peste ea, trebuia s-o sufoc. Palma mâinii drepte nu o mai am, s-a pierdut în accident.

Îmi prinde ciotul mâinii cu o curea şi-l leagă de pat. Se suie deasupra mea, mă pot opune doar cu vorba, o implor să-mi spună ce se-ntâmplă, dar nu smulg de la ea decât înjurături. Se aşează cu vaginul pe faţa mea şi se freacă de găurile ochilor mei. Ritmul începe să fie din ce în ce mai alert şi-mi dau seama că trebuie să mă urască tare mult femeia asta. Cred că m-a iubit, după care a început să mă deteste, sunt prea năvalnice loviturile clitorisului în nările mele care se sufocă sub lichidul vulvei. Vrea să mă transforme în prizonierul ei. Nu striga decât: “Să vezi şi tu cum e!” Se loveşte de dinţii mei, iar sângele îi ţâşneste uşor, umplându-mi faţa. Plânge şi urlă.

Se ridică de pe mine. Coboară din pat. Încerc să-i vorbesc. Îmi pune două dopuri mici în nări a.î. îmi ia mirosul. Simt un ac rece care îmi străpunge gura. Mă coase la buze cu toată opoziţia limbii mele. Nu ştiu dacă mă doare sau cel mai mult mă sperie că “asta” vrea să mă închida în mine. Se apropie de urechea mea şi o linge uşor cu varful limbii. Îmi şopteşte: “Să stai în linişte”.

Mi-a băgat un ac care mi-a perforat timpanul stâng, lăsându-mă opac la sunete pe o parte. Se îndreapta spre urechea dreaptă, când eu încerc cu gura cusută să articulez o rugăminte. Fără remuşcări, a înfipt acul şi-n timpanul ăsta. Simt o durere arsă. Din cauza grimaselor de pe faţa mea, continua să se joace. Membrana timpanului a rămas probabil lipită de ac; în acest fel, cu fiecare “du-te, vino” al ei, îmi gâjâie urechea. O simt cum râde de plăcere.

Linişte. Totul s-a terminat, m-a închis în mine! Sunt prizonier în corpul meu. Îmi vine să urlu, dar e doar un fel de a spune. Mm-itul meu nu se va face auzit în veci. Tabacista şi-a atins scopul, îmi arată nimicul. Singura prietenă îmi e acum imaginaţia. Sunt convins că Mirunda mă va îngriji mulţi ani de acum în colo. Atâta timp cât organismul funcţionează, creierul trăieşte, eu exist. Tabacista mi-a luat şi scăparea prin sinucidere. Nu simt nimic, nu aud, nu miros, nu pipăi, nu mă mişc, nu văd. Orice aş gândi, nu pot nota. Pot doar să..., sunt obligat să trăiesc. Nu ştiu cine sunt, nu ştiu cine e ea, nu ştiu ce i-am făcut; ştiu că m-a prins şi nu-mi va da drumul.

Aş putea să-mi povestesc copilăria, dar nu mi-o amintesc. Singurul lucru pe care se pare că Mirunda nu-l ştie e că sunt amnezic, fapt pentru care eu în tot acest timp în care o să fiu închis în mine nu o să mă căiesc cum ar vrea ea şi doar am să mă plictisesc... de moarte.

1 oaie, 2 oi, 3 oi, 4 oi, 5 oi, 6 oi, 7 oi, 8 oi, 9 oi, 10 oi, 11 oaie, 12 oi, 13 oi, 14 oi, 15 oi, 16 oi, 17 oi, 18 oi, 19 oi, 20 oi ...