mai e o lume undeva în interiorul meu
o lume atât de adîncită în mine că
marianele îmi par un pahar cu apă

și dacă nu demult îmi spuneam că
zîmbetele se nasc pe acea coajă de timp
din subteranele mele sufletești

dacă nu aș fi crezut că lacrima e lacrimă
numai pentru că odată a fost fluture
iar ea e zbor fără de aripi

dacă nu aș fi fost arhitectul
propriilor mele eșecuri

și dacă aș avea pe cine
să arăt cu degetul
de fiecare dată

dacă versurile s-ar așeza singure în foaie
conștiincios găsindu-și de fiecare dată sensul

atunci dar numai atunci
poate că nu aș mai coborî
să-mi adun diminețile
să-mi lustruiesc panoplia
iubirilor de week-end
să-mi ascult primul te iubesc
să uit
că oamenii
uneori
mai și mor

//