Și apoi sînt morții. Se moare la urma urmei zilnic. Mor oameni la cîteva ore după naștere. Alții mor în azile de bătrîni. Mor de cancer, în accidente, mor de moarte bună. De parcă ar exista și moarte rea. La urma urmei moartea e la ordinea zilei. E o chestiune cît se poate de acceptabilă atîta timp cît nu trebuie să mori tu, sau cineva prea aproape de tine. Dar nu despre filozofia morții este vorba, nu despre faptul că oricum cei care au murit atunci, în decembrie 89, tot ar fi murit într-un fel sau altul. Ci este vorba despre această tranzacție aproape macabră a acelor zile. Dacă mureai și îți vedeai de treaba ta, fără să agiți lucrurile după aceea, te procopseai cu titlul de erou. Așa peste noapte. Și toată lumea era fericită. Tu rămîneai erou, chestie pe care oricum nu o căpătai dacă mureai în alte condiții. Ăia care te-au omorît erau lăsați să-și trăiască liniștiți viața mai departe. Adică departe de ochiul și sabia justiției. Justiție care nu numai că era legată la ochi dar mai era și chioară pe deasupra. Iar Patria, ei bine Patria ne rămînea recunoscătoare tuturor pentru că încă o dată a curs sînge care să îi legitimeze existența. Pentru că Patria a avut întotdeauna o rațiune politică pentru a putea exista. Niciodată nu a fost apolitică. Nu poți spune că o iubești fără să fii comunist, sau fără să fii legionar, sau monarhist, sau liberal, sau țărănist. Nu poți să spui că o iubești pur și simplu și că nu dai doi bani pe orice matrapazlîc politic. Patriotismul a avut întotdeauna culoare politică în Carpați. Și oricît de emancipați am vrea să fim priviți toți gîndim încă la fel. Nu putem crede că un comunist poate să fie sincer în patriotismul lui, sau că un legionar poate să fie patriot, sau că un liberal chiar își iubește țara. Adică nu putem crede că toate aceste trei lucruri se pot întîmpla în același timp. Patriotismul acolo este privit de fiecare tabără ca un monopol exclusiv. Și categoric cu ochi suspicioși la tabăra adversă. Iar morții, pentru că oricum nu pot vorbi, morții ar fi votat cu siguranță cu partidul nostru, și numai cu el. Pentru că morții sînt neaparat eroi și menirea lor este să legitimeze existența noastră și dreptul nostru de a ne numi patrioți și implicit acela de a guverna această Patrie care se sprijină pe noi. De aceea nu ne-am simțit niciodată datori să îi aducem la viață pe morți, să le dăm glas și să îi punem în banca părții vătămate. Nu am simțit niciodată nevoia să le facem dreptate și nu doar să le cumpărăm tăcerea. Le-am atîrnat de gît patalamaua de erou fără să îi întrebăm dacă o vor sau nu și am considerat că e de ajuns, că ar trebui să fie mulțumiți cu poziția asta în pantheonul Patriei fără să mai pună întrebări. Adică fără să mai dezgroape morții. Nici acum, nici după douăzeci de ani și niciodată. Și totuși morții sînt acolo. Ca o pată și nu ca o onoare. Acolo pe treptele de marmură ale templului Patriei e sînge. Sînge pentru care nu a plătit nimeni, pentru care nu s-a făcut justiție. Dar iată cum devin patetic acum cînd după douăzeci de ani nu mai are nici un rost să pui așa problema.
Întotdeauna cînd treceam pe lîngă Mărășești, fie noapte, fie zi, știam. Știam pentru că mirosea a mortăciune și a clei de oase. Cineva a avut ideea asta sinistră să facă acolo, la cîțiva kilometri de mausoleu, o fabrică de clei de oase. În mausoleu sînt depuse osemintele adunate de pe cîmpurile de bătălie din preajmă din timpul primului război mondial. Au fost atît de mulți morți încît nu au putut să îi identifice și să îi îngroape pe toți la timp. De aceea au făcut mausoleul. Fabrica de clei de oase însă a caricaturizat totul. A bagatelizat moartea, eroismul, jertfa. Te gîndești la oase și apoi la clei de oase. Iar moartea devine un proces tehnologic
Morții sînt cei mai tăcuți oameni, oriunde ar fi. Și întotdeauna votează cu noi. Pentru că sînt patrioți. Cam așa cum sîntem și noi.