E ca şi cum m-aş plimba cu tine pe străzile Ballinei ori pe malul de vest al râului Moy, pe lângă furnicile desculţe care poartă şi acum în spinare amulete mărunte de nisip, dincolo de abaţia Moyne. E ca şi cum aş planta pentru tine un măceş, într-o vale mică de lângă muntele Nephin Beg, e ca şi cum din ochi mi-ar curge lapte de rostopască pentru inima ta aurie. E ca şi cum o frunză uscată s-ar face verde dacă tu ai săruta-o, stârnind astfel seve, asta pentru că trebuie să îţi vorbesc şi atât de ireal, din când în când. Iar tu ai zâmbi prea-măgulit, ascultându-mă acum, cu capul în poala mea.

Voi deschide Cartea Galbenă a lui Lecan[1] peste anii aceştia frumoşi ca o frunză de mentă care se iţeşte lângă liniştitul izvor al râului Moy. Voi merge către sursa lui Moy şi, lângă firişorul de sânge alb care curge de la izvoare, voi asculta glasul vechilor druizi – aşa îmi voi găsi liniştea, privindu-l îndelung şi ascultând. Voi regăsi, în neobosita lui cădere pe pietre, semnificaţia acelei legi potrivit căreia viaţa şi moartea nu sunt decât experienţe punctuale pe traiectoria unui destin cosmic de transformare perpetuă. Însă tu ai şti. În ciuda trecerii timpului, eternitatea mea îţi aparţine.

Voi străbate potecile ascunse ca să îmi caut ierburi de leac, voi culege afinele negre şi ciupercile ascunse sub pietre, voi strânge menta şi voi usca rădăcinile vindecătoare. Şi atunci mi-oi aduce aminte că universul este neschimbat, doar că plantele din mâinile mele vor obloji mâine cum nu au făcut-o niciodată în trecut.

Pentru că femeia care le-a cules a înţeles de acum cântecele păsărilor care vieţuiesc între zăbrelele pieptului.

Poate n-oi găsi prea lesne calea cea mai bună pentru ziua de mâine, poate crengile dese vor ascunde încă potecile favorabile, potecile uşoare, dar cine sunt eu să le judec? De suntem dragoste, ca şi ele, ori de sevele sunt pe terminate în dedesubturi de piept, trecerile se scriu în urmele pe care le lăsăm, pe pământul jilav, în drumul spre casă, sau spre cine ştie ce meleaguri pe care nu le-am văzut nicicând.

Şi cu ochii închişi, voi simţi spiritele druizilor, voi auzi harpa cum cântă în mâna zeului Dagda. Abia atunci mă voi întoarce cu inima liniştită în Ballina, când apa râului Moy va străluci ca un ochi deschis în lumina lunii.

Nicio contradicţie între pacea pe care o simt înăuntru şi pasărea asta care se zbate acum în piept, când însăşi dragostea şi-a găsit adăpost. Înăuntru, energii se rostogolesc ca bulgării de zăpadă, şi niciun fel de muzică nu s-o compara cu liniştea genelor căzute pe obraz şi cu sfârâitorul sărut. Cântecele celţilor nu vor muri niciodată, spiritele plutesc acum înspre insula Avalon. Este noapte şi luna s-a arătat ca o fecioară, cu toate craterele ei mărunte, deasupra râului Moy.

Prin alte dumicate de lume, veşnice mirese îşi îngrijesc pruncii bolnăvicioşi, când poate încrengătura de banane se coace încă sub jar. Bărbaţii lor au braţele vânjoase şi spiritul le este de urs, iar pământul îi recunoaşte lesne. Pe acolo miroase a zei şi a proaspăt, deşi îngerul negru le trece prin ştergare şi prin perdelele veştede; şi mai ştiu că, deşi moartea nu ocoleşte nicio ogradă, ştergarele lor sunt mai curate decât apa râului Moy ce curge prin Ballina.

Unele îşi strâng în braţe dragostea, altora înstrăinarea le împietreşte chipul, altele plâng răsturnate în legănele din nuiele. Altele îşi pun pe frunte pasta de henna, ori îşi aşază sariul pe umăr, când se pregătesc pentru namakaran puja[2]. De foarte aproape se aude deja o mantra de laudă, mai departe, în soarele dogoritor, se alintă un pui de cobră.

Femei mult mai frumoase decât mine s-au îmbăiat deja în hamame cu marmură albă, şi-au uns trupul cu lapte de capră, au îmbrăcat deja veşmintele de mătase galbenă, şi-au agăţat bijuteriile de aur, şi-au prins părul în rozete de santal, şi-au conturat ochii cu khol şi buzele şi le-au îndulcit cu apă de trandafir. Un chip de femeie se ascunde acum sub un voal, dar încă havuzele îi cântă frumuseţea persană.

Fiecare univers are alt puls. Din fiecare pădure se ridică miresmele zeilor.

Şi ce aş putea să îţi spun despre al meu?

De aş fi avut mai multe păsări în căuşul pieptului, le-aş asculta liniştită, ca pe picăturile râului Moy. Dar zeii mi-au lăsat în grijă o singură pasăre, pe care să o îngrijesc o eternitate, şi nu ştiu de ce ţi-am vorbit acum despre dragoste.

----

[1] Colecţie de manuscrise datând din epoca medievală (Irlanda secolelor XIV şi XV) în care este prezentat un celebru ciclu de povestiri mitologice şi populare, este vorba de ciclul Ulster

[2] în India - ceremonie de binecuvântare a nou-născuţilor cu un nume hindus