Rămase o clipă agățat între cer și mare, albatros în plutire inconștientă. Sarea îi umplea sufletul de castele și coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent și rece ca o cavernã bolnavă. Marea își alerga valurile, lingând nisipul trist și pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpãrul copilãriei. Își dădu drumul pe faleza roasă de arșița vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
Lutul lipicios îi fugea de sub picioare cu eleganța unei amante. Mâinile lăsau brazde adânci în carnea galbenă. Se propti în betonul cazematei părăsite, tribut adus lui Marte, trãgându-și sufletul rătăcit. Iși aruncă visele în apă, lăsându-le să se zbenguie, delfini zdrobiți de neprevăzutul vieții. Se lăsă în voia gravitației, scufundându-se în nisipul amăgitor de cald și-și aprinse o țigară. Marea se legăna, cadână amețită de muzica senzuală a asfințitului. Fumul se încolăcea în mustață, înecându-l. Se simțea strivit de imensitatea tristă, era desființat, desfăcut în particule și spulberat în legănarea de ape. Nebunia îi ațâța simțurile, exaltarea precipitându-i răsuflarea. Scoase sticla din buzunar, privind nuanțele violacee ale înserării. Desfăcu capacul și luă o înghițitură, plimbând-o și strivind-o cu răutate de cerul gurii. Mici furnicături îi electrizau papilele. Văl de ceață și-ntuneric se lăsa, cortină izolându-l de soarele ce-și spăla rănile în mare. Mai trase un fum, clătindu-și ochii în lacrimi și duse sticla la gură. Un gâlgâit mai mult bănuit însoțea curgerea. Era trist. La fel ca înserarea, ca însăși toamna ce curgea din potirul eternității. Valurile își scriau povestea de dragoste, ștergând și luând-o de la capăt, copil pedepsit pentru visare.
- Bună seara. E voie?
Un tânăr cu șortul si tricoul contrastând cu sezonul mort se așeză lângă el. Ochii de copil pus pe șotii, îl scrutau întrebători. Părul negru și creț contrasta cu spuma ce se spărgea de pietre. Tăcerea căzu între ei, pescăruș tânjind limanul. Ridică sticla și bău, strângându-și sufletul împrejur ca pe o haină uzată. Întinse mâna. Tremurul mâinii se transmise sticlei, gâlgâindu-i conținutul. Tânărul luă sticla toastând:
- Sănătate !
Mărul lui Adam, sălta întinzând pielea prea netedă. Ochii mici sclipeau printre genele îndințate. Luă sticla înapoi, plângându-și prostia și dărnicia. Înghițiturile mici, de avar, îi săltau bărbia flască și zdrențuită de barba țepoasă. Aprinse o nouă țigară, privind contrariat și întrebător la tânărul ce nu plecase încă. Scuipă flegma dulceagă ce-i încleșta dinții.
“Oare cât o să mai stea ăsta ? Nu-și dă seama că deranjează ? Că doar am căutat singurătatea, singurul lucru în care mai cred și care mi se oferă fără nici o plată ? Ciudat. Îl urăsc pentru că-mi răpește singura avuție, tristețea singurătății și-i mulțumesc totodată pentru simpla prezență. Ciudați mai suntem noi oamenii. Plini de contraste și contradicții ce se zbat în noi, lăsându-ne reci și pustii la sfârșitul luptei. Dar totuși ce vrea ? De ce nu pleacă ? Ce interes îi pot trezi eu, barcă sfărâmată, rămășițe plutind în lumea viselor și amintirilor amăgitoare ? “
Privi țigara ce-și dădea sufletul tăcută. Tânărul își continua studiul amănunțit al figurii din față, citindu-i-se în ochi curiozitatea puțin bolnăvicioasã, agravată de neputința descifrărilor depline.
“ Ce tip ciudat. Să stai singur, să bei și să fumezi până la istovire. Ce se ascunde în spatele acestor uși destul de triste și obosite ? Un ciudat. Ochii mari și negri ce par că ard, ruguri scrutând bezna timpurilor, retrași sfioși în gropile adumbrite de sprâncene stufoase, frunte lată, căzută ca o cortină ce se mai ține în câteva cleme. Cât de mult a suferit ? Mult. Foarte mult. Sunt sigur. Altfel nu avea cum să arate așa. Cearcănele povestesc nopțile înecate în băutură. Bărbia altădată puternică și voluntară, a tremurat multe lacrimi prelinse pe sufletul neîncăpător, pentru a ajunge să curgă, lăbărțând buzele altădatã senzuale. Totul vorbește despre marile înfrângeri și căderile în abisul renunțărilor. Păcat că nu am planșele și cărbunele la mine. Marea sansă de a surprinde chipul înfrângerii și renunțării triste dar adevărate se pierde. Oricum, azi nu aveam nimic programat. Fără lucru. Norocul : când nu te aștepți, atunci te înghiontește cu tandrețea lui...păcat...”
- Ce te zgâiești așa la mine ? Ce-ai găsit ?
Era rău, mitocan, dar era singura cale de a scăpa de acea senzație supărătoare, de insectă prinsă într-un ac și studiată...
- O schiță de portret ratată.
Răspunsul dezarmant de sincer îi surprinse pe amândoi. Dacã ar fi umblat cu mănuși, poate ar fi deschis seiful suferințelor. La un pahar, cei mai mulți oameni își dezleagă baierele și varsă tot sacul vrutelor și nevrutelor.
“ O schiță de portret. Ratată. Ce dracu i-a trezit interesul. Să mă fi citit așa de ușor, așa de bine ? Nu cred. Nu orice ușă se deschide cu cheile pe care le ai la îndemână. Unele au nevoie de anumite chei. Dar totuși, ce a găsit la mine ? Cred că îmi place puștiul. E iute. De aici să vină și dorința de a-l îndepărta ? Mi-e frică să mă mai apropii de cineva ? Chiar așa am ajuns ? Se mai poate întâmpla ceva de acum încolo ? Mi-e frică. Să nu rănesc sau să nu fiu rănit? Dar mă mai poate atinge ceva ? Nu sunt destul de...tăbăcit ? Încă îmi e frică ? Mai am acest sentiment ? Dar impertinența poate deveni agresivă. Întâi o bere, două, să te cumpere, apoi caută în sacul tău cu vechituri fără nici o rușine. Te despoaie de toate zdrențele și te caută de toate bubele. O bere. Bine că mi-am adus aminte. “
Duse sticla la gură, sorbii lacom și o întinse.
- Ce cauti aici ? Sezonul s-a sfârșit.
- Dar tu ce cauți ?
“ Da ! Ce caut oare ? Din ce în ce mai frumos. Din anchetat devine anchetator. Indrăzneț puștiul, îmi place. Cine o fi tată-su ? Adevărul e că și eu m-aș mândri cu el. Doina ! Doina ! De ce ai plecat ? De ce n-ai avut răbdare ? Cât să aibã acum copilul nostru ? Zece ani ? Da, zece ani. Ciudat. Până acum în fiecare an mă îmbătam de ziua lui, de necaz. Simțeam nevoia ca în acea zi să mor. De fapt în ultimul timp umblu mai mult mort decât viu. Ce stupid. Omul ! Ce e omul ? Un pai pe marea destinului. Oricât ai da din coate, oricât te-ai zbate, tot vine un val și te dă la fund. Totul e să știi sã iei lupta de la capăt. Ceea ce eu n-am putut. Sau n-am vrut. M-am lăsat târât și aruncat din stâncă în stâncă, până ce și ultima picătură s-a prelins veștejită din mine.”
- Auzi, câți ani ai ?
- Cred că douăzeci și cinci.
- Si totuși nu mi-ai spus ce cauți. Merita să arunci banii pe fereastră, venind în pantaloni scurți doar ca să vezi cum se zburlește vântul ? Parcă nu te cred în stare.
- De ce nu. Pentru un bun rămas, pentru o lungă despărțire de iubirea tainică nu ai nevoie de ținută...
- Așa e. Ai dreptate. Dar ce faci ? Nu bei ?
Puștiul duse sticla la gură. Ochii i se pierdură iar printre genele zimțate, aruncând parcă un zâmbet malițios.
“ Gata. Cred că l-am păcălit. Al meu e. Mâine îi fac portretul.”
- Și cum ziceai că te cheamă ?
- Da pe tine ? Că și eu sunt curios din fire.
- A...da. În fine. Stancu. Cezar Stancu. Amicii îmi ziceau Camiove. Li se părea mai misterios.
- Cum ? Stancu ? Poetul ?
- Nu. Cum te cheamă deci ?
- Nicu. Vlădescu Nicu, cargou pe rampa de lansare. Mai am un an.
“ E tare puștiul. Adică ce puști, eu când eram ca el sfărâmam munții și înjuram pe oricine îmi zicea puști...”
- Si unde stai Nicule, în Constanța ?
- Doar pe malul mării. Nu pretind că stau în oraș. Străduțele astea aparțin mării nu orașului. M-ai întrebat ce caut și ți-am răspuns. In afară de această vizită de rămas bun mai așteptam un semn, un răspuns de la frumoasa mea. Tu ? Tu ce cauți ?
- Îmi place, rar mai vezi pe cineva care să vină să se închine mării. Să-i soarbă parfumul, să se piardă în imensitatea și-n tăcerea ei. Îmi placi. Te rog să mă crezi că-mi placi. Ești limpede și clar ca apa de izvor și nu lipsit de pudoarea marilor iubiri. Mă întrebai ce caut. Nici eu nu prea știu. Fug de trecut? Urasc prezentul ? Mi-e frica de viitor ? Nu știu. Vin pur și simplu. Poate fug de lume, poate fug de de mine, de umbra mea, de...oricum n-are importanță. Toate se topesc în imensitatea frumoasei, fărâmã din purpura mantiei dumnezeiești.
Își aprinse o țigară, suflând fumul zgomos.
- Fumezi ?
- Așa și așa. Depinde de dispoziție. Îmi dai te rog o țigară ?
- Poftim.
Își aprinse țigara cu stângăcia liceanului ascuns prin parcuri și toalete.
- Ia spune Nicule, ce-ai găsit la mine ? Ce te-a făcut să regreți portretul pierdut ?
- Îți spun cu o singură condiție.
- Da ?
- Te rog să revii și mâine. Aș vrea să ne întâlnim, promit să vin pregătit.
- Ok. Oricum nu am unde sã plec. Nici unde, nici de ce. Deci...
- Da...am rãmas impresionat de tristetea și singurătatea ta. Păreai o păpușă stricată și aruncată intr-un ungher plin de praful amintirilor.
- Si…
- Pãi cam atât ar fi de spus. Vei fi portretul meu de adio. Ultimul din vacanța asta. Am pregãtit o mapã de schițe pentru o expozitie. N-ai crede, dar acest portret era singurul care îmi lipsea. Simțeam asta. Poate cã tu esti semnul dãruit de frumoasa mea.
- Si cum se va numi expoziția ? Dar tabloul ?
- Mapa are un titlu vast : OMUL - AGONIE SI EXTAZ. Tabloul ? Nu știu nici eu. Încã. Tristețe ? Singurãtate? Poate Uitare sau...de ce nu...RATARE !
- De ce tocmai ratare ?
Ochii i se injectarã, încât în întunericul protector, aruncau luciri palide de jar. Glasul sunã sec, dogit. Mâinile și bãrbia începurã sã-i tremure. Simțea un nod în gât. Dureros. Adevãrul era dureros. Ratare. Câtã dreptate.
- De ce tocmai RATARE ?
- Nu știu. Mi-a venit așa ca o încheiere. Iartã-mã. Te-am supãrat ?!
- Nu fii copil. M-a surprins doar...vorbesc prostii. Mã doare...prostii...în ultimul timp mi-am dorit sã cad în uitare, în anonimat. Sã trec necunoscut prin viațã. Mi-am dorit o figurã cât mai stearsã, cât mai puțin vizibilã. Credeam cã am reusit sã mã scufund în cenușiul anonimatului. Vãd cã mai sunt oameni, copii chiar, care dau toate vãlurile la o parte si cautã, cautã, scormonesc prin lãzile de gunoi...si nu se lasã pânã nu gãsesc ceva, pânã ce nu râcâie putin, pânã ce nu curge putin sânge...
- Iartã-mã. N-am vrut sã te rãnesc. Poate cã am fost rãu. Eu, un puștan, un nechemat, am dat buzna în sufletul și-n suferința ta, am intrat cu bocancii prin cãmãrile pline de nestemate ale marelui poet...
- Nu trebuie sã fii neaparat ironic...
- Nici cea mai micã undã de ironie. Iartã-mã.
- Nu te mai copilãrii ! Nu suntem babe sã ne plângem tinerețile pierdute. Ți-am spus de la început că-mi placi. Chestie la prima vedere. Am vrut sã te îndepãrtez, sã scap de tine dar n-am putut. Chestie organicã. Te simt aproape. Dacã stau bine și mã gândesc, la vârsta ta eram la fel. Fii liniștit. N-ai nici o vinã. Și, zici cã ești la Arte plastice ?
- Da. Anul trei. Am dat-o în barã un an. Cicã n-am simt artistic, dar tot i-am pãcãlit.
- Bravo! Îmi place. Așa au zis ? Cã n-ai simț, suflu, suflet, cã nu poți și că n-ai destulã trãire pentru artã ?
- Da. Chiar așa.
- E clar. O sã se ducã dracului de râpã tot ce are mai bun și mai frumos țara asta. Uite unde-i patul lui Procust.
- Acum chiar cã nu mai știu cum sã mã adresez...îmi vine mult mai greu...
- Nu te prosti. Oare nu suntem aceiași? Eu unul cel puțin am rãmas același...
- Bine. Promit cã te voi trata ca atare. Pot avea curajul sã-ți cer ceva ?
- Anume ?
- Un schimb. Eu îți fac mâine portretul și tu îmi faci mâine o poezie. Cu dedicație cu tot. Ce zici ? Facem târgul ?
- Știi cã-mi placi ? Tu cu schițele pentru tablou, împlinindu-te, iar eu îți fac cadou câteva versuri cu tot cu dedicatie...Tu totul...eu...nimic...E corect ? Tu nu oferi nimic ?
- Un strop de prietenie ? E...puțin ?
- Prietenie ? Ce-i aia ?
- Ce rău ești dom,le. Dezgustãtor de rãu. Și masochist. Te autoflagelezi și chiar crezi cã-ți place...Chiar nu mai crezi în nimic ? În nimeni ? Prietenia ?
- Uite unde-i moralistul. Ce știi tu despre prietenie ? Crezi cã-i acelasi lucru cu împrumutatul țigãrilor prin toaletele recreațiilor sau cu șoaptele ce dezbracã profesoarele în timpul orelor ? Nu bãiete, te înșeli.
- Vãd cã tu ai o imagine deformatã. Pentru mine prietenia are cu totul alte sensuri. Poate unde sunt doar un puști care...mai crede…mai sperã…mai viseazã…