Briciul îl am de la bunicu. L-a avut timp de trei luni, pe front, în al doilea război mondial. După trei luni a fost împușcat în piept. A supraviețuit. A murit devreme, la 65 de ani. Niciodată nu a vrut să plece la război. Detesta violența. A trebuit să plece și s-a dus. Toată lumea în sat îi spunea “Domnul Ionel”. Niciodată n-a fost tovarăș.
*
Holul policlinicii, îmbâcsit de substanţe medicale şi străjuit de canapele de vinilin roase, nu reuşeşte să acopere mirosul de piatră umedă, lemn vechi şi tămâie pe care-l porţi în nări.
Din "5. Ceasul de zaț și busola de cenușă" din volumul de debut "Să îndeplinim dorinț
sunt o femeie ușoară și stătea în lotus pe covorul meu maramureșean tocit, cu firele duse, culorile șterse într-un singur loc. de când intrase prima oară în casa mea șezuse pe locul acela de parcă o mână nevăzută i-ar fi zis fetițo casa asta e ok, câteva neregularități și dacă vrei să faci lucrurile să meargă e bine să le acoperi cât poți tu de bine; oricum sunt o femeie ușoară așa că își așeza mâna pe locul unde covorul meu pierdea din prețul de cost. aceeași mână îmi spunea, dar ea nu avea de unde să știe scoate-o în lume, afișează-te cu ea, pe urmă tot ce e în casa ta va valora o avere, călcat de ea în picioare, așternuturi transpirate de ea, prosoape de baie pătate cu vopseaua ei proastă de păr, ceașca din care numai ea obișnuia să bea, receptorul de care a stat lipită urechea ei.
Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înşelătoare a stufului. Ajunsese pe mal şi, dintr-o singură mişcare, încercă să-şi uşureze trupul slab şi bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Îşi privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante faţă de simplitatea cromatică a bălţii. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peştilor decât adierilor vântului.
Șoptind rugăciunea de seară, Andrei urcă în podul șurii și se culcă în fânul proaspăt cosit, însă multă vreme nu a putut să adoarmă. Nu era supărat pe fratele său Maxim, îl îngrijora numai faptul că pe zi ce trecea între ei, parcă se lărgea din ce în ce mai tare o prăpăstie care îi îndepărta sufletește.
Cu fiecare vacanță pe care Maxim și-o petrecea la casa părintească, Andrei simțea cum acesta îi devenea din ce în ce mai străin.
Comentarii aleatorii