Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiti de lumină.
Când eram vodă la Moldova...
Se certe ungurii și leșii...
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieșii,
Cu măscărici și lăutari.
Mihai Eminescu, Umbra lui Istrate Dabija-voievod
Fost-a Istrate Dabija-Vodă om de țară, bun, iară bețiv. Be vin mai mult din oală roșă decât din pahar de cristal, scrie Niculce la letopiseț, zicându că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar. La beția lui pre mulți îi da la armaș să-i spânzure. Iar dacă se trezea, nimica nu știa, nici mai întreba; ci-i luase sama toți și, când orânduia ori pre cine la armaș ori la popreală, îi slobozea, căci știau că adăuza nimica nu era.
Cele mai năstruşnice pătărănii, unchiul Fedea, le păţea când se ducea pe jos la iarmarocul din Sighet, unde în fiecare miercuri vindea ouă, smântână şi lapte de capră.
Astfel într-o dimineaţă, unchiul Fedea plecă din Fedorivna spre Sighet cu noaptea în cap. Nici cucoşii nu cucuricaseră încă, iar el deja ţopăia-tropăia cu desga în spinare spre iarmaroc.
Afară... întuneric de puteai să-ţi bagi degetele în ochi, iar pe deasupra începuse şi o ploaie deasă, măruntă, mocănească însoţită de un vânt destul de rece care îţi bătea drept în faţă. Însă pe unchiul Fedea nimic nu-l putea opri din drumul său.
Să fi fost prin șapteș`trei, după sărbătorile de iarnă, când își dăduseră drumu` nunțile - și câte două de-odată, ținând de duminică până marți. Pe-atunci, gardurile nu se vedeau din omăt și nimeni nu făcea antigripal.
De la o nuntă, din Vascanii de peste deal, prin troiene și viscol, se întorceau în miez de noapte, pe câmp, Maria și Ghiță Hohan. Dar acasă n-au mai ajuns niciodată. O săptămână-ncheiată au bâjbâit după ei sătenii
cu Mitriță, singurul lor fecior, răscolind omătul. “I-or fi mâncat lupii”, ziseră unii și s-au oprit cu toți din căutat. Doar lui Mitriță i se părea că-i aude tânguindu-se de sub troiene. Părăsit de ceilalți, mergea singur în lan și săpa omătul, iar în urmă vântul îl făcea neted, la loc.
“lost in translation * everyone wants to be found * with a single word” Incepand de atunci, cu un singur cuvant, am intors casa pe dos. Nu am vrut. Asa a fost sa fie. De la poarta inalta, prin padurea de pieptene, dupa iazul cu meduza si lebada, la capatul drumului, ma astepta ea cu inauntrul aratat arderii, topirii. Caramida macinata de caprifoi era ascunsa in spatele tapetului de brocart pe care spanzurau tablourile grele, portrete de familie cu fireturi si coifuri si coroane. Inaintam pe langa iaz. Nu ridicam privirea. Pietrisul nu mai scartaia sub cizmele de metal cu varfuri lungi, intoarse, legate de glezna.
Comentarii aleatorii