Vânătoarea a fost reușită. Au împușcat trei mistreți: profesorul Lupu un vier, Poliancek o scroafă iar Klontz un godac, numai Magas și profesorul Stănescu nu au avut noroc. Cu toate acestea, profesorul Stănescu se bucura ca un copil.
Nu trecu mult și din tufișuri apărură ogarii lui Drimuș și la scurt timp după, hăitașii... numai Maxim lipsea.
Au început să-l strige, dar degeaba.
– Unde ar putea fi băiatul? întrebă îngrijorat Magas.
– Ultima dată l-am zărit înainte de a ajunge la mlaștini, spuse Drimuș.
Profesorul Stănescu din când în când, se uita cu coada ochiului la Klontz, i se părea că acesta nu se simte bine, era foarte palid.
Magas îl rugă pe Vasile Vitrek, care se întorcea cu căruța din Poiana Ursului, să ducă mistreții la Klontz acasă.
Ieșea în fiecare noapte “la plimbare”, spunea ea, desculță și cu rochia lungă măturând ulița de praf, se uita lung la vaca din curtea vecinului până aceasta îi întorcea enervată spatele, apoi pornea în fugă spre deal, împiedicându-se când si când, căzând, ridicându-se, alergând iară, până ajungea în vârf. Acolo, dădea capul pe spate, deschidea larg gura, întindea brațele și un icnet scurt și sec era tot ce se auzea. Lacrimi i se scurgeau pe gât în jos, ajungând pe pieptul uscat, parcă dintr-o încercare disperată de-al înflori. Stătea acolo preț de-un ceas. În aceeași poziție de răstignire falsă. Dar capul stătea plecat și gândurile păreau c-au împovărat și umerii care încet-încet se cocârjau tematori și vinovați.
În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
Taxiul crează un zgomot de fond supărător. Șoferul aruncă priviri în oglinda retrovizoare către clienta ale cărui gânduri sunt departe deși întâmplător au pornit chiar de la el, de la șofer. Acesta e un omuleţ congestionat cu faţa suptă, cu cearcăne adânci şi negre de tabagist. Își cercetează clienţii atent, chiar indiscret. Acum se întreabă cum o fi fătuca asta în pat dar nu schițează nicio expresie. Se gândește mereu la asta atunci când vede o femeie. În momentul în care încetează s-o facă, socotește el, va fi un semn că ceva se întâmplă, că e grav, că e pe moarte ori dezvoltă o impotență mai groaznică decât un cancer. Sau, analizează el la rece, femeia trebuie să fie deosebit de urâtă. E și un mic misogin. Nu prea știe. Nu prea știe ce înseamnă.
Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări!
Comentarii aleatorii