De dimineață am avut o inimă rea. Adică simțeam în piept o ceață nehotărâtă. Dacă e albă sau gri. La școală am băieți în clasă. Nu sunt prea deștepți. Adică nu la note ci așa în general. Uneori sunt răi. Învățătoarea a întârziat la oră. Nu știu de ce. Dar m-am plictisit așteptând-o. Când mă plictisesc îmi vine să oftez. Și am început să alerg și eu prin clasă.
Nu știu cum să vă zic, dar a fost odată un om mare care voia să fie mic. Toți oamenii mari visau să fie și mai mari, iar unii copii se străduiau să se țină după ei, de aceea când, îi întrebai despre un lucru sau altul, înmulțeau totul cu trei. Nu înțeleg de ce doreau să fie, să aibă, să poată... orice, acum mai mult decât niciodată. Doar omul despre care nu știu cum să vă zic voia să devină din bogat mai sărac și din mare mai mic.
I-ar fi plăcut cel mai mult să fie precum o furnică. Așa că s-a dus la ea, plin de frică. Furnicuțo, mă gândesc că poate ai vrea să fii și tu, într-o zi, Cineva! Dar furnica nu îi răspunse, după cum ați ghicit, iar omul nostru plecă necăjit...
Înainte de prima „întâlnire” eram un ateu convins,
atât datorită educaţiei primite, cât şi unor experienţe
personale, experienţe marcante, interpretate – în
cerebralitatea ce mă caracteriza – clar în favoarea
Dormeam adânc pentru că, altfel, nu aș fi auzit bătăile în ușă ca niște artificii de Crăciun. Andrei cred că plecase deoarece cu veacuri în urmă o poartă era trântită de parcă nu visa nimeni. Artificiile continuau așa că pașii mei au început să se miște alene pe covorul bătătorit de vreme dar în care ochii strecuraseră atâta lichid că ar fi trebuit să crească buruieni. După îndelungi performanțe de noctambul, am ajuns la sursa de zgomot, o mașinărie care oferea până și unor perechi de urechi surde un spectacol de decibeli peste limita admisă de materia cenușie. În timp ce mâinile mele moi se chinuiau cumplit în mișcări circulare pe broască și mă pregăteam să spun: “Iar ți-ai uitat cheile? A mia oară?”, mă mai gândeam cu ce notă de pe portativ să încep mustrarea mea.
Se întunecă din ce în ce mai mult.
- Pe unde o luăm?
Îi dau taximetristei traseul și îi explic principalul deziderat: să ajungem repede, indiferent cât ar fi de ocolit. Să nu intrăm pe străzi unde să nu mai putem face stânga-dreapta. Să nu rămânem blocați în trafic. Am claustrofobie, explic. În fiecare dimineață.
Butonez deja la blackberry. Am întârziat și au început să curgă mailurile. Tipa mă privește în oglinda retrovizoare.
- De ce n-am intrat de la început pe Vatră dacă tot aici ați vrut să ajungem?
Ridic încet capul. Vatra e aproape liberă, are dreptate.
- Am ajuns să fac statistici. De obicei e foarte aglomerat aici.
- De ce nu vă ascultați și intuiția din când în când?
Comentarii aleatorii