Locuiesc pe marginea gândurilor voastre. Voi le vedeți margini, eu am învățat să mă așez în vârful picioarelor pe câte un gând, capătul i se pierde printre râsete hohotele risipesc rădăcinile abia atunci plonjez. Maestrul mă mai prinde uneori făcând tumbe în apele nevăzute adânci răsărind dintre malurile amintirilor voastre. Nu-i nevoie să țiiiipi îmi iau cuminte ghemul meu de vise, înfășor toate rebuturile aruncate de voi în uitare, mă strecor - mai prind uneori și dureri înghesuite la masa din spate în barul în care vă beți luminile licărindu-vă așteptările.
Am evadat un timp, ca să-mi dau seama. Furoul franţuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereţi, lălăitul de dimineaţă, băile, liniştea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluţă. Râsul. A trecut anul, ca şi tăcerea. Înveţi să te baţi cu toţi şi mai ales cu tine. Şi nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aş vrea să spun că am crescut şi am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o, în sfârşit, şi mă făleam grozav. Nu. Iubirea e o dorinţă susţinută de neîmplinire. Am găsit asta într-o carte, ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâşietor.
Că ai lui Văcărașu erau printre sărăntocii satului, ți-o putea spune cam oricine. Mulțișori în casă și fără coadă de animal prin șură ori altceva care să zici că te ajută să te scoți cât de cât cu traiul, o duceau de azi pe mâine. De la ceape nu se alegeau cu nimic-nimicuța, iar în cele două odăițe ale casei lor de la marginea satului ploua ca afară. Acoperișul de carton cernit era spart într-o mie de locuri; din când în când, la vederea negrilor nori, peste împușcăturile cartonului așterneau petice de nailon pe care le „fixau” cu pietre de mărimea pumnului. „Calici, calici, dar fudui!” mai cârcotea câte unul. Asta pentru că Mitică Văcărașu, capul casei, nu ți s-ar fi plâns odată, la cineva, de ceva.
Linia ferată trecea de o sută de ani prin capătul lanului Fădoreștilor. De acasă până acolo, Maria lui Fădor, văduvă acum, făcea cu căruța, mânând caii la pas, aproape o oră. Când pleca la prășit ori secerat, și-i lua cu ea pe toți cei șapte copii, dintre care vreo patru nu erau mai mari decât ulcelele, iar trei, zburătăciți binișor de-acuma, începeau să deprindă trebile câmpului și animalelor. Treziți cu noaptea în cap, nicușorii mârâiau somnoroși și urcau încetișor în căruță, urmând să mai doarmă o bucată pe drum. Chiar făcuți cu doi bărbați, amundoi plecați pe cealaltă lume, băieții nu se separau nici într-un fel și, ajutându-se unul pe altul, nici nu-și mai dădeau seama ce copilărie chinuită au.
O comoară... portocalie
-----------------------------------
Mic se juca plictisit de-a pirații.
- M-am săturat să caut comori! zise.
- Atunci nu mai căuta! spuse bunica.
- Mai bine, mamaie, te ajut să faci cozonac!
Știu o poveste foarte frumoasă, care o să-ți placă mult când frămânți. Și o să vrei să ți-o mai spun o dată.
- Și cu ce e povestea asta? se prefăcu foarte curioasă bunica.
Mic se uită în jur, doar, doar îi va veni vreo idee.
- Este cu... o portocală.
Dar nu cu o portocală obișnuită, că poveștile nu sunt cu lucruri obișnuite...
De ce nu sunt cu lucruri obișnuite poveștile, mamaie?
- Pentru că lucrurile obișnuite nu le spun nimic oamenilor obișnuiti.
Un om trebuie să fie neobișnuit, Micule, nu o poveste.
Comentarii aleatorii