Mulţi oameni obişnuiţi trec prin momente întunecate şi nu au niciodată privilegiul să le povestească altora, pentru a mai uşura desaga amintirilor, pentru a lăsa o rază de soare curat să dezinfecteze duşumeaua umedă şi murdară pe care păşesc cu picioarele desculţe.
Mari, grei, alunecând încet printre moleculele de aer, fulgii de zăpadă îi atingeau fața imobilă pe măsură ce înainta pe podul ușor înzăpezit. Nu se gândea la nimic. De fapt de aia se afla acolo… ca să nu gândească. Cu capul ușor ridicat înspre cer, se oprește din mers, închide ochii și atinge cu mâna dreaptă balustrada rece ca gheața pipăind ușor fiecare fulg de zăpadă. Când ajunge cu suprafața degetolor la metalul rece începe să perceapă sunetul apei care curgea sub el și cum distinct se auzeau bucățile de gheață lovindu-se între ele. Zăbovește așa câteva minute, timp în care își golește mintea de orice imagine, culoare, sentiment sau gând răzleț…
Când coboară fața și deschide ochii, își dă seama cât de mult a înaintat, aproape până în mijlocul podului pustiu de mașini.
În vara aceea, frații Chiriacuț au terminat amundoi deodată profesionala. Arcade și Manole nu erau nicidecum gemeni, ba chiar între ei era o diferență de aproape doi ani, numai că așa hotărîseră ai lor, să-i dea împreună în clasa întîia. Acum, proaspăt “unși” în meseria de vagonar (absolvind specialitatea “lăcătuși reparații vagoane” a singurului grupului școlar CFR din Moldova), au trebuit să aleagă, pentru a intra în cîmpul muncii, între gara din Brașov și cea din Constanța. Doar acestea mai aveau posturi neocupate, pe cele din super-populatul nord al țării bătîndu-se alții cu ani înainte. Bineînțeles, mirajul Litoralului – despre care doar auziseră (ei, care erau șapte frați la părinți, nepermițându-și nimic mai mult) -, i-a făcut să opteze pentru Constanța.
Greu le-a venit gârleștenilor fără preot aproape un an, după trecerea la cele veșnice a părintelui Costea. Speranța era, ca din următoarea vară, când se dau examenele de absolvire a Seminarului, să i se repartizeze parohiei un tânăr preot. Așa a și fost. Vladimir Emacu, de loc din părțile Tescanilor, terminase cu bine în acel an Seminarul Teologic de la Mânăstirea Grecului. Față de cei din seria lui era mai mare cu câțiva ani buni, pentru că, după ce a urmat opt clase, a făcut trei ani școala profesională de lăcătuși de pe lângă Depoul de locomotive.
Îmi recunoşteam chipul în oglindă. Ridurile de pe frunte, urmele loviturilor, ochii înroşiţi, dar eram captiv înapoia barierei de carne şi oase, incapabil să reacţionez conform cu gesturile mele, cu mâinile care mă plesneau peste ochi, luau apa şi o aruncau pe obraji şi pe frunte, curăţau rănile şi frecau buzele, urcau şi se depărtau de-o parte şi de alta a capului, puzderie de bobiţe de apă sărind din firele de păr, apoi închideau robinetul şi se lăsau pe chiuveta înnegrită de rapăn. Multă vreme nici nu s-au clintit de acolo; încleştate şi roşii; cu vene proeminente şi noduroase, cu unghiile albite, curăţate de rahat.
Comentarii aleatorii