"Contemplate mirate la dottrina
chi s'asconde sotto il velami
degli versi strani"

Dante - "Divina Comedie"

"Only the present, the now, and the here are real. Everything past is unreal, everithing future is unreal, everything imagined, absent, mental, notional, general, every Universal, whether a concrete Universal or an abstract one, is unreal….Ultimately real is only the present momement of Dependent Origination Law" - 'A short treatis of Logic (Nyäya-bindu) ' by Dharmakïrti with its commentary ('Nyäya-bindu-țïkä') by Dhrmamottara.

*
Aceiași așteptare. Ca înaintea unui eveniment deosebit care trebuie sa se întâmple. Ști care se va întâmpla, dar nu știi când și unde, în ce fel.

*
Camera de hotel: curată, confortabilă. Plină de fapte petrecute, prezente, viitoare. Toate PREZENTE.
Aceiași așteptare. Ca înaintea unei mari bucurii sau…Țigara, cafeaua. Timpul: la dispoziția ta, sau tu la dispoziția lui. Te trăiește el, îl trãiești tu? O anumitã "plaje-marje" existã. O anumitã "plaje-marje" de timp și spațiu în care te miști. În care "liberul arbitru" se poate deplasa cu nonșalanțã. O nonșalanțã controlatã. O nonșalanțã pe care nu o știi "controlatã". Pentru cã altfel…sau atunci ai putea sã…
Aceiași așteptare a unor fapte petrecute, care se petrec, care se vor petrece și care, toate, devin aceastã așteptare. Într-un prezent continuu…

A trãi clipa. A trãi clipa ACUM. Un ACUM în care trecut, prezent, viitor se amestecã. Numai spațiul curge, curge despletit…

*
Vaporul. Vaporul imens. Cu nouã etaje. De croazierã. Înconjurat de o ceațã fumegoasã prin care soarele pãtrunde anemic.
Grupuri de turiști sosiți dupã o cãlãtorie obositoare cu avionul. Acea obosealã dezorientatã, dezorientantã. Oboseala drumului. Oboseala schimbãrii. Oboseala plãcutã a unui început de vacanțã "în croazierã". Pe mare.

Au rãmas în urmã, dar prezente, mereu prezente, zilele, spațiul pregãtirilor. Alergãturile între diverse cumpãrãturi. Fãcutul, desfãcutul bagajelor (mereu uit câte ceva). Controlul lor. Tipicar! Tocmai evanescența de care sufãr mã face sã fiu tipicar. Pânã la obosealã. Nu pentru alții. Pentru mine. Liste fãcute, bifate, reluate. Cu adãugiri și ștersãturi, inversãri de prioritãți. Inversãri a cãror prioritate nu o mai știu. Pentru cã se schimbã INSTANTANEU…

Deci vaporul și noi, grupul, în fața sa. Și aceastã ceațã în port. Ceațã care te pãtrunde, te dizolvã, te aglutineazã. Ni se spune cã e un fapt rar (adicã ceața) în acest port. Nu am timp sã-mi observ prea bine colegii. Nici nu mã intereseazã de fapt. "Între". Starea marginalã, relaxantã între realitate și o altã "realitate". La fel de realã ca și prima. Acea realitate ce mã cuprinde încet, încet când plec mai mult de acasã. Când plec în alt spațiu. Sau când alt spațiu vine spre mine într-un timp din ce în ce mai încetinit pânã la suspendarea sa. Acea stare tranzitorie care mã face sã "plutesc", deocamdatã, între cele douã realitãți, sã mã las furat de acest "între".

*
Tânãr absolvent. De facultate. Hurducat pe drumul neasfaltat. Dus de un autobuz antedeluvian. Undeva într-un colț pierdut de țarã. Pe un șantier petrolifer. (Întotdeauna mã atrag adâncimile. Și, mai ales, fluidele. Fluidele negre, cu luminiscențã puternica, specificã, tãmãduitore - ultimul pas înaintea celei incolore, cutremurãtor de dureros extatică. Fluide abia bãnuite la suprafațã dar care, când le provoci, țâșnesc cu forțã incomensurabilã). Cu o valizã în care, în afara lucrurilor strict necesare, port cu mine un radio și el antedeluvian, cu carcasa de lemn, ca și autobuzul ce mã hurducã, purtându-mã. Printre dealuri, pe drumul de țarã. Prãfuit. Ca pe un condamnat. "Ca pe un condamnat?". Nu știu de ce. Dar asta este senzația. Presentiment!? Strâns între țãrani cu opinci și sumane care "vin de la Târg". Întreb: mai e mult de mers? Sã fi matale sãnãtos…Limbã latã, dulce și leneșă. Ar mai vrea sã spunã ceva. Sã intre în vorbã. Se abține cu un bun simț firesc pe care îl bãnui. Cu grija de a nu descoase. Dacã vrei, îi spui; dacã nu, nu. El nu întreabã. Te cerceteazã însã. Curios. Apoi, dupã un timp, începe sã moțãie. Toropit de praf și cãldurã. În hurducãturile autobuzului.

*
"Ivan Franko" - vasul pe care ne îmbarcãm. Vechi, în comparație cu altele - tot de croazierã - acostate în port. Vechi, dar confortabil. Mai confortabil decât cele noi.
Pãtrundem, în șir indian, pe scara care leagã cheiul de vas. Pe scara care se clatinã și îți produce o amețealã. Plãcutã? Neplãcutã?

La primul etaj al vasului, ghida ne așteptã. În hol. Privire rapidã, panoramicã: mocheta groasã, odihnitoare, culoare kaki. Uși în stânga și în fațã. Tot în stânga, pe perete, o hartã, în relief, a țãrmului mãrii. În dreapta - ghișeul dispecerilor. De fapt, cu aspect de bar. Elegant, placat cu lemn, cu o dungã de nichel. Luminat puternic. Funcționara blondã, în uniformã, tânãrã - discutã cu ghida noastrã într-o limbã necunoscutã. Ni se înmâneazã legitimații de acces pe vas.

*
În semiobscuritatea holului din hotelul în care aștern aceste rânduri - o siluetã zveltã. Pãr pieptãnat gen "Emanuelle Riva". Rochie în dungi: bej cu gris. Se aproprie lifturile. Sunt douã. Amândouã vin la parter. Aștept în fața unuia dintre ele. Ea, în fața celuilalt. Al meu vine primul. O scurtã ezitare, apoi urcãm împreunã. O vãd acum bine. În lumina necruțãtoare de neon: pudrã groasã peste tenul fanat. O epavã care reintrã, dupã lungi cãlãtorii, în port.

*
Pe Ivanka o întâlnesc la fel de neașteptat. În fața liftului, în holul de la primul etaj al vaporului. Și ne privim, fãrã nici un fel de reținere, fãrã o vorbã, ca într-o vrajã. Adâncindu-mã în ochii ei. Verzi. Putrezi de un venin binefãcãtor care urcã dulce și proaspãt din strãfundurile slave. Pãtrundem în lift, privindu-ne în continuare, uitând sã apãsãm vre-un buton. Simultan, mâinile ni se întâlnesc - ca o mângâiere - pe tabloul de comandã. Are degete nesfârșit de lungi și de fine. Mâna îngustã, nervoasã., dar cu moliciuni nebãnuite. Își retrage încet degetele, ca o adiere - nu a mâinii ei - a aerului ce vibreazã de câmpul ce-i înconjoarã mâna. Vibrând, simt cum palpitã acest câmp. Privindu-ne, în continuare, intens cu o durere și deznãdejde "fizicã". Și, dintr-odatã - INELUL… pe arãtãtorul ei. Regãsire, pierdere…regãsire…Ca un strigãt mut - dincolo de tot ce se poate închipui. Suspendat. Suspendarea suspendãrii…De o intensitate fantasticã…INELUL…Apãs butonul de oprire. Liftul încremenește în dreptul unui etaj - nu știu al câtelea. Existã, deci, o "ieșire". Și știu cã pot, este posibil, sã "fug". Ușa se deschide larg. Ies încet, firesc, nu ca un hoț. Ies, pur și simplu, ca atunci când am ajuns la destinația prevãzutã, neanticipatã.

*
Autobuzul, hodorogind din toate încheieturile, s-a oprit. Gãsesc rapid "Secția". Secția de foraj. Intru în baraca nenorocitã, într-un coridor. Pe prima ușã din dreapta, pe o placã de tabla, vopsitã în alb, scrie, cu litere negre "Șef de Secție". Se uitã la mine, absent, "Inclupatul" Bârligiu - șeful de secție, maistru rãmas de la Societãțile Româno-Americane, dinainte de Rãzboi. Cu "Inclupatul" e o poveste. Cu Bârligiu "P… bleagã", pe scurt "Bârligiu Bleaga", alta. Dumneata ești șeful secției? Aprobã din cap. Mã prezint ca la Armatã. Numele, prenumele - uit sã adaug inițiala tatãlui. Am fost repartizat aici, de Ștefãnoiu (inginerul șef). Se uitã la mine îngustându-și privirea. Ce, bã, ai venit sã-mi iei locu'? Ați ieșit ingineri, cu cașul la gurã, habar n-aveți de meserie și vã treziți în fruntea bucatelor, peste noapte și noi…Hai sictir! Îi trântesc. Cade din lunã. Se roșește - coleric și, probabil, alcoolic - pânã sub pãrul încãrunțit. Solid, aproape de șaizeci de ani, vânjos, simt cum i se încordeazã mușchii și repet, detașat, în batjocorã. Hai sictir…Dã sã se scoale, masiv. Îl și vãd ocolind biroul jerpelit, scrijelat, jumãtate acoperit cu sticlã, spartã cealaltã jumãtate. Vreau sã-l ajut și rostesc, a treia oarã, moale (îmi este lene, chiar îmi este lene), nu provocator (sunt prea obosit), Hai sictir…Este norocul meu. Tonul: obosit, indiferent. Tonul deci - declanșeazã o reacție neașteptatã. Se destinde. Se lãfãie mai bine în scaun. Și începe sã zâmbeascã, apoi sã râdã. Mut, mânzește. Ce mã înjuri, bã? Eu te-am înjurat? Și stai dracului jos! Și așa, zii? Te-au repartizat și tu ai venit! Pãi, dac-ai venit, stai dracului jos odatã!…Mã așez pe un scaun în fața lui. Îmi împinge sub nas niște terfeloage în care scria când am intrat. Ia și uitã-te. Sunt Rapoarte de Foraj. Pe urmã sã vii să-mi spui ce-ai înțeles. Cu Ștefãnoiu o sã stau eu de vorbã. Sã-mi spunã ce sã fac cu tine. Se ridicã și pleacã…

*
În camera de hotel în care scriu. Pe malul Mãrii. Adorm târziu în noaptea de sticlã lichidã cum numai unele nopți întârziate din varã în toamnã pot exista și în care luna își face de cap. Adorm târziu și mã aflu în acea stare "între". Între vis și realitate. Care Realitate? Între o Realitate și Alta. La fel de realã ca și Prima. În starea de "între" în care lucrurile capãtã o pregnanțã deosebitã a altui Real, la fel de real ca și celelalte douã. Mã trezesc în lumina magneticã, de mercur, a lunii ce taie o cale precis delimitatã în apa calmã, vag vãluritã …

*
Și vaporașul…de fapt o biatã plutã, un fel de bac cu motor, ce traverseazã alene Lacul de acumulare. Din spre "Coada Lacului" spre baraj. Sumane, țãrani, îngrãmãdiți, dorm in mijlocul bacului…Și Ioana, Ioana - la margine. Se clatinã. Se clatinã ca o boare de vânt…Si distanța, distanța …. Distanța, atât de mare și, totuși, atât de micã între mine și ea…un strigãt mut, inuman, vibreazã, asurzindu-mã, îmi cuprinde tot corpul în încercarea de a mã desprinde din pasul înghețat, derulat într-o vitezã fantasticã, vitezã derulatã cu încetinitorul pânã când STÃ și pânã când, la o lungime de un braț, cu o ultimã volutã, Ioana se stinge in apa ce clipocește blând, nespus de blând, ca o durere imensã ce se închide peste o agonie, agonia-bucuria durerii întinsã, stinsã peste sfârșitul durerii imense…

*

Calea - drum fãrã sfârșit - vãzut în perspectivã în apa Mãrii început din fereastra camerei de hotel și care se pierde undeva, în orizont…Este totul atât de ireal cum numai o realitate foarte puternicã poate fi…Și - deodatã - o vãd: este Ea, Ioana, moarta tânãrã, frumoasã, cu pãrul despletit, ud, plin de alge, care îmi bate, acum, în fereastrã sã îi deschid…

*
Pe Ioana, învãțãtoarea din sat, o cunosc la o "reuniune tovãrãșeascã". În baraca nenorocitã unde, în afara biroului Șefului de Secție mai este și sala de "ședințe". Salã de ședințe, club, depozit de materiale (câte odatã) și ce dracu' o mai fi. Cântã un "mag", prime tipuri. Cât o combinã. Role - douã platane imense de aluminiu (500 de metri de bandã) Vitezã 19. Redare - dumnezeiascã (mag profesionist cum apare, azi, modern, în studiouri de înregistrãri).

Dacã aș spune cã presimt, este posibil. Nu mai știu. Sala e plinã de fum de țigarã și de miros acru de bere trezitã. Și, deodatã, explozia de luminã! Neagrã? Luminã Neagrã care incendiazã întunericul? Spațiul care fuge pe lângã mine - rãmas încremenit în TIMP. Vine spre mine Ioana, odatã cu spațiul. Fãrã gesturi care sã exprime ceva. Din totdeauna vine spre mine. Este suficientã bãnuiala atingerii. Apoi atingerea ca sã ȘTIU! Sã știu și sã vãd, stereoscopic, drumurile întortocheate, absurde ce ne "merg". Trecând de multe ori alãturi, unul pe lângã altul, aceste drumuri. Bãnuindu-se, cãutându-se…Din totdeauna…

*
"Any path is only a path, and there is no affront, to oneself or to others, in dropping it if that is what your heart tells you…Look at every path closely and deliberately. Try it as many times as you think necessary. Then ask yourself, and yourself alone, one question…Does this path have a heart? If it does, the path is good; if it doesn't it is of no use" (Carlos Castaneda)

(Va urma)