fain poem: stil, simbolistica si mesaj...the full Monty!
placut pina la....traducere.
Deci, here it comes:

Reasons, roads, people and need,

The damn need like a mug full of thirst –

You pour it down your throat,

The question mark drips on you tar and grit,

And down the street

Like a blade of grass protruding the tarmac

A human being

He goes. you never know where from or where to,

But he always has the shovel in his right and the mug in his left

He comes or he goes

Until you crush him with your eyes,

Until he passes through you.

When you lose people,

You misplace keys,

Not the door;

When they lose you,

They misplace the door,

Not the keys.

Then,

You set out on the road, an arabesque carpet,

You shake it of dust, enough to gather an icon

And you lay your face down,

Like in a field of red water

..si daca nu iti place - you know what to do :p

cheers!

Am tot așteptat să treacă emoțiile acelea de la prima lectură, însă văd că se intensifică...
Aș fi vrut să dețin toate resursele celui mai bun critic literar ca să pot evidenția într-un mod desăvârșit valoarea acestui poem, însă nu am decât tremurul unor cuvinte simple, adevărate și pline de recunoștință pentru acest festin literar.
Așadar, nu-mi rămâne decât să mulțumesc pentru:

„blestemata nevoie ca o cană plină cu sete” - excepțională sugestie a nevoii umane și a sporirii acesteia pe măsură ce este împlinită!

„semnul de întrebare te picură cu smoală şi pietriş” - sugestie reușită a marilor întrebări arzătoare ale vieții;

„ca firul de iarbă prin ciment,/ apare omul” - aici văd omul - Om, cel care răzbate, care e acolo unde nici nu te aștepți, care vine la nevoie, la marea nevoie de a fi cineva lângă noi și-n dureri, și-n fericire;

Strofa a doua vine cu tușe mai accentuate și surprinde dualitatea omului:
„se apropie ori se îndepărtează
până îl striveşti în ochi,
până trece prin tine.” - aici am rămas pe gânduri...

Penultima strofă m-a îngenucheat:
„Când pierzi oameni,
rătăceşti cheile,
nu uşa;
când te pierd ei pe tine,
rătăcesc uşa,
nu cheile” - fac inventarul cheilor, cu teamă... îmi doresc să nu fi rătăcit niciuna.

În ultima strofă mă resemnez, dar tot mai sper ca prin asumarea durerii, prin curățirea de tot ce e praf, tină, prin proșternerea în apa vindecătoare, să fiu din nou Om.
Iată că fără să îmi dau seama mi-am împropriat acest poem, mesajul lui; asta fiindcă a trecut prin mine ca un vânt de primăvară printr-un cireș înflorit.

Adrian, iartă-mi cuvintele mari, iartă-le și pe cele mici, pline de neputință.
Felicitări! Mulțumiri! Cred în scrisul tău!

Am stat mult pe gânduri dacă să comentez sau nu. Şi o fac asumându-mi răspunderea de a mă trezi îngropat în proteste.
Eu nu sunt chiar încântat de acest text gen de cimilitură, alţii zic „aforisme”. Trec peste introducere, mai ales peste:
[când]„apare omul./Nu ştii niciodată de unde vine sau unde se duce ”, - o banalitate care s-a fumat demult, eventual de la Eugène Henri Paul Gauguin, (îmi spune ceva, totuşi, ”până îl striveşti în ochi,/ până trece prin tine.”) Şi mă opresc la:
„Când pierzi oameni,/rătăceşti cheile,/nu uşa;/ când te pierd ei pe tine,/ rătăcesc uşa,/ nu cheile.” Ceea ce ar vrea să fie un paradox, da nu e decât o altă banalitate emfatică.
Şi ajung la final:
„Atunci,/ iei drumul ca pe un covor cu arabescuri,/ îl scuturi de praf până aduni de-o icoană” – frumos spus, ca apoi să: „ te culci cu faţa în jos,” autorul ştie precis că icoanele înşeală şi pe aici, dar şi pe lumea ailaltă, deşi nimeni (încă) nu s-a întors de-acolo, şi nu îţi rămâne altceva de făcut decât să plonjezi „ca într-un lan de apă roşie” în care oricum te afli dacă, doamne fereşte, ai murit într-un accident de circulaţie (să zicem), şi te priveşti „de sus”, ca în experienţele alea de moarte clinică – metaforă plasticizantă şi nu revelatoare (de la Blaga citire), i.e. într-o baltă de sânge dacă decriptarea nu mă înşeală. Concluzia: un nihilism spus cu preţiozitate, fără trăire.