O foarte lungă perioadă de timp am crezut că am suferit un accident. Am crezut că mi-am pierdut mirosul. Știți cum se întîmplă... o sinuzită ceva, o alergie și gata, nu mai simți nimic. Și chiar mă plîngeam uneori medicului în timpul vizitelor anuale. Omul se uita la mine, mă consulta și îmi dădea cîte ceva pentru alergie. Ce nu știam eu era faptul că nu aveam nimic. Că totul era în ordine. Cu mirosul vreau să zic. Și am înțeles asta abia după ce am călătorit în România după mai mulți ani. Pentru că, dragii mei, România miroase. Cu adevărat. Și nu o luați la modul peiorativ fiindcă nu a fost așa intenționată. România este o simfonie de mirosuri. Cînd aterizezi în Budapesta și apoi vii cu microbuzul cu aer condiționat pînă în țară deja ai nasul și sinusurile năucite de artificialitatea și uscăciunea avionului și ești amețit de oboseala de peste ocean. Dar ajungi acasă și după somnul de redresare a busolei și a altor mecanisme interioare ieși puțin afară, indiferent dacă ești la oraș sau la țară, și ai o surpriză extraordinară. E copleșitor. Nici nu vă puteți imagina ce senzație sublimă ai. Simți viu mirosul de benzină, de iarbă, de cocs de sobă, mirosul viu de urină, de balegă, de sudoare. Simți mirosul de regina nopţii, de noroi, mirosul de ploaie, de pîine, de gaz de eșapament. Mirosul de legume stricate, mirosul atotprezent de ţigară. Sau cel de mortăciune, sau de peşte, de ţuică, de cherestea, de flori de salcîm sau de tei. Dragii mei, România miroase. E ceva superb, îți vine să îți deschizi toți porii și fiecare alveolă a plămînilor. E ceva nemaipomenit. Toată învălmășeala aceea de oameni şi maşini, cu sacoşe, haine ultramoderne sau ponosite, multicolore, mai mult sau mai puțin kitschoase, vorbind tare la celularele lor, e fascinantă. Dar și mai fascinante sînt mirosurile.
Am oftat ușurat. Nu mi-am pierdut simțul mirosului. Am trăit poate prea multă vreme în ceva ce poate fi privit ca fiind un mediu aproape aseptic. Din multe puncte de vedere. În lumea asta în care nimeni și nimic nu are dreptul să te agreseze. Nici pe tine și nici simțurile tale. Unde pînă și parfumurile mă plictisesc. Poate mai puțin Serge Lutens. În orice caz, România miroase, dragii mei. Și chiar dacă miroase a pîine proaspăt scoasă din cuptor sau a cauciuc ars, esențial este că miroase. Și asta este atît de reconfortant. La fel de reconfortant precum e mirosul de colb răscolit de ploaie într-o seară de vară pe un maidan pustiu la marginea Galaților. Te întinzi pe spate pe o bancă de beton îmbătrînită, tragi adînc aerul în piept şi...