E bine aşa, ce-i al înserării să rămână bine întins
pe felia de pâine
şi ce-i al dimineţii să se bălăcească în scrumiera de
pe biroul meu.

Desigur, s-ar putea scrie multe despre îmbrăţişarea pernei
ca substitut pentru ceva mai profund,
mult mai înalt decât panica de a mă trezi cu spatele la tine,
decât liniştea de la cinci dimineaţa sau decât ceaiul negru, fierbinte,
atât de fierbinte încât aşteptăm amândoi minute în şir, privindu-ne în ochi
şi bucătăria devine neîncăpătoare
mansarda întreagă e populată în câteva secunde
încât noi înşine nu mai avem loc
şi ne căţărăm unul pe altul, tot mai sus, tot mai departe,
până când casa noastră nu se mai vede,
sau chiar mai sus de atât,
desigur
s-ar putea scrie multe despre frica de a merge la culcare
sau despre jumătăţile de rugăciuni uitate şi despre
cuvintele inventate în locul lor,

dar noaptea stă perfect întinsă pe felia aceasta uscată de pâine,
iar dimineaţa se bălăceşte în scrumieră.

în colţul cerului, un păianjen îşi face casă.