„Dacă un orb și unul care poate vedea sînt amîndoi în beznă, între ei nu există nicio deosebire. Cînd va sosi lumina, cel care vede o va zări, iar cel orb va rămîne în întuneric”
Evanghelia după Filip

Un set de ibrice, o plită cu nisip, o picătură de suflet adăugată la acestea toate, bucurii simple, ajută întotdeauna să mergi mai departe în ziua frumoasă de sărbătoare sau în ziua uragan. Ca un bolnav cu speranța în vreun leac, în fiecare dimineață, prin ușa întredeschisă, adastă minunea ce se împlinește prin aburii unei cești de cafea. În urma aburilor, întotdeauna, Maria.
Mariile din viața lui...
Părinții l-au avut tîrziu. Mai multe fete dar niciun băiat. Se rugaseră mult la Preacurata ca numele lor, nume vechi, nume sfânt să nu se piardă. Să nu se piardă pomenirea lor.
Cînd s-a născut, în noaptea de Sânta Mărie Mică, fusese vijelie. Să nu fi scos un cîine din casă. Bușteni fură smulși din locul lor și purtați cu lăstărișul tînăr și vrejuri încîlcite de ierburi pe Valea cea Rea. Drumul rîpos se înfundase și se transformase în viitură. Cine s-ar fi-ndurat să treacă prin așa ceva ar fi fost un om pierdut. Astfel se face că la naștere a asistat numai bunica dinspre tată, Maria.
Spre dimineață, după ce pruncul, flăcău vînjos, de peste cinci kilograme, fu înfășat în cîrpe curate și așezat în leagăn, bătrîna adormi. Și visă un vișin sălbatic din care porni să crească un altoi. Altoiul înverzi și se-nălță spre cer, înalt tot mai înalt pînă aproape de soare. În vișin, ținîndu-se de crengile-nverzite urca un cocon cu părul de aur și ochii precum cerul de mai, înalt și limpede, nemărginit. Pruncul urcă ce urcă și ajunse la o poartă. Îl strigă să vie-napoi. Dar cine să asculte graiul cel fără cuvinte din vis. Bătu copilul la poartă și se făcu atunci lumină mare și poarta se deschise spre un mîndru lăcaș. Înlăuntru, într-o cameră naltă, cu lumini pe pereți aprinse făclii, torceau trei femei. Ele îl plăcură pe copil și-l chemară de-l mîngîiară pe creștet. Le răsplăti cu zîmbet și vesel gîngurit pe primele două dar cînd să-l mîngîie și cea de a treia se trase sălbatic și-ncepu să plîngă. Prima dintre femei îi dărui o carte și un nai, cea de a doua îi dărui o cloșcă cu pui tot din aur, ambele îi urară să aibă parte de faimă și de noroc. Cea de-a treia îi dărui un pocal de rubin muiat în lucrătură de aur dar copilul îl scăpă din palme și acesta se sparse. Atunci aceea îi ură să aibă parte de toate dar să nu poată fi niciodată mulțumit și să nu se poată bucura de ele. Se-ntristară celelealte surori și-n zadar o rugară. O pală de vînt deschise fereastra și bătrîna se trezi deși ar fi vrut să sfîrșască altfel visul, să se roage și ea doar, doar s-o-mbuna cea de-a treia. Nu mai auzi decît un vuiet ca un geamăt înăbușit și doar cîteva vorbe:.. destin, îmlînzi, tîrg...
Doctorul sosi prea tîrziu, înspre amiază, cînd drumurile se mai zvîntară și vîntul ogoi. Mama, prea slăbită de nașterea grea se săvîrși. Prea puțin apucă să-și strîngă pruncul la sân. De supărare și de boală muri și tatăl nu după mult timp. Pe orfan îl îngriji o vreme bunica. Tot ea se gîndi, amintindu-și povestea din vis, să-l vîndă. Așa era obiceiul locului cînd oamenii vroiau să înșele un destin nemilos. Îl vîndură popii, care promise că el personal se va-ngriji să ajungă un om mare, un cărturar sau ceva. Bunica zîmbi împăcată fiind sigură că așa va fi într-o zi. Îl hrăni cu bucate alese dar și cu povești, îl iubi și-l ocroti. După cîțiva ani începu însă să-și cam piardă din puteri. Căzu într-o zi la pat și la scurtă vreme se prăpădi. O plînse amarnic copilul iar cînd se mai ogoi își zise că-ntr-o zi se va lua la trîntă cu bătrînețea, cu boala, cu moartea, că va învinge acestea toate. Într-o zi...
Îl luă la ea sora cea mai mare, Maria. Milostivă și iubitoare dorea sincer să-l ocrotească mai ales că nu avea copii dar bărbatul îi era ursuz și rău. Și acesta l-a oprit pe băiat de la școală trimițîndu-l cu oile pe cîmp. Copilul, căruia-i plăceau cîntecul, cartea și mai ales leneveala, nu era pentru oierit. Pierdut în reverie, își alimenta speranțele cu vise furate din cărți și cînta. În altă zi nefastă, în timp ce oile se numărau singure pe tăpșan, și el citea liniștit la umbra unui copac, un urs flămînd și-ntărîtat, care în acel an secetos cercetase de mai multe ori terenul, tăbărî asupra mioarelor.
Nu luase seama la alarma cîinilor și ursul și-a cam văzut de treabă sfîșiind vreo cîteva mioare pînă să sară ceilalți oieri. Pagube au fost și-au trebuit plătite. Corecția unchiului păgubaș a fost pe măsură și ea... Copilul a fugit, rătăcind prin păduri lovit, flămînd și murdar. L-au căutat surorile mai multe zile pînă l-au găsit pe jumătate leșinat. L-au mai ținut una, alta, dar aveau problemele lor și a fost lăsat mai mult în voia sorții, pînă cînd a luat popa legătura cu fratele mamei, avocat cu renume și acesta l-a luat la oraș.
Disciplina, programul riguros impus de unchi nu s-au prea potrivit însă băiatului pe jumătate sălbăticit. Ciulind urechea la o discuție pe care o purta avocatul cu un client, află că există la Constanța o școală de meserii, de unde puteai ieși tehnician. Din clipa aceea să meargă la școala din Constanța și să se facă tehnician i se păru cel mai înalt ideal. Cine știe, poate orașul acela de la mare îi va deschide poarta spre o acea lume la care visase adesea. Și-a făcut o bocceluță cu ce brumă de lucruri avea și dus a fost. Nimeni n-a mai stiut de el nimic, ani mulți.

Prin ferestrele fumurii dimineața, palidă fecioară învăluită în cosițe de fum. Între mîluri uitate de noapte predefinită forma unui vas. Un astrolab în care pîlpîie spre stingere ultima stea. Aburi ridicindu-se deasupra mării, văl al retragerii în sine din eternul miciunii. Maria, amintirea ei abur și văl, niciodată cuprinsă, niciodată uitată. Maria, cea mai aproape decît toate, pe pămînt.