În sfârşit în concediu, la munte.
Balconul apartamentului e înconjurat de brazi înalţi cât hotelul. În mijloc se vede o strungă prin care mă învăluie albastrul cerului. Îmi cobor privirea şi văd un brad imens doborât de furtună. Într-o clipă îmi amintesc de copilăria mea în care frica de ploi, de fulgere, de inundaţii îmi dădea coşmaruri. Tot ce amintea de foc, de distrugere, mă înspăimânta, mai ales că atunci arsese şura şi toată copilăria mi-am petrecut-o printre stive de lemn ars. Când se înnegrea cerul, mama ne punea la rugăciune. Nu-şi putea ascunde îngrijorarea. Nu ştiu cum, că în acel context al inundaţiilor din anii 70, am citit din Biblia veche a bunicului tot despre ploi, tunete şi fulgere.
Tresar învăluită de aceste amintiri. Mă uit îngrozită la trunchiul bradului. E victima unei furtuni, a unui fulger. Brusc îmi amintesc de fila aceea din manualul de citire cu un text despre paratrăsnet. Mă uit în jur. Nu văd nimic. Îmi imaginez momentul furtunii, al fulgerelor nemiloase.
Aud ca o şoaptă primul vers:

,,Fulger peste brad”,

dar imediat văd toată pădurea, toţi brazii alăturându-se ca să înfrunte furtuna. Schimb versul:

,,Fulger printre brazi”

Văd fulgerul. Îl aud, îl simt. Mă chircesc ca în copilărie. Închid ochii şi văd lumini albastre cutreierând cerul şi pădurea. Îi deschid un pic, şi, printre pleoape, văd trunchiul doborât. Mă doare ca o smulgere, ca o rupere a cărnii.
Iubesc prea mult brazii. I-am iubit dintotdeauna. Îmi amintesc de toate nunţile şi înmormântările din sat unde se foloseau ramurile de brad. Retrăiesc momentele când venea la Crăciun moşul cu bradul împodobit. Stăteam mereu sub el, fermecată atât de dulciurile din el, cât şi de mirosul de cetină verde. Îmi părea rău, atât de rău, când începea să se usuce şi trebuia să îl scoatem afară. Tata îl mai ţinea în curte până se topea zăpada, apoi îl tăia şi îl punea pe foc fără să ştiu eu.
Oftez când mă gândesc la cât de greu creşte un brad!
Am plantat şi eu trei puieţi, dar doi s-au uscat. Vara aceasta am admirat bradul crescut cât casa. Socotisem: i-au trebuit 34 de ani să ajungă atât de înalt. Încă îmi părea rău după ceilalţi doi…
Mă smulg din amintiri şi mi se pare că ramurile stau prelinse ca nişte lacrimi… Poemul prinde contur:

,,Fulger printre brazi
Doar cetinile plânse
Pe un trunchi zdrobit”

Gândurile par să se frământe: plânsul e asociat, mai degrabă, cu o fiinţă umană, decât cu un lucru. Mă întreb: oare cine ar pânge prăbuşirea bradului la fel de mult ca mine? Poate pădurarul, poate doi îndrăgostiţi, poate lutierul….Da! Asta e! Schimb versurile trâgând cu ochiul la trunchiul zdrenţuit:

,, fulger printre brazi -
lângă trunchiul zdrenţuit
plâns de lutier”

Lutierul mă poartă iar printre amintiri. Văd chipul bunicului meu, conducător de taraf, trezindu-mă din somnul de copil, cântând împreună cu colegii lui. Trăiesc din nou fericirea aceea când am fost la Reghin, în vizită la fabrica de instrumente muzicale. Revăd miniconcertul şi miniorchestra. Viorile mă fascinau.
De atunci mi-am dorit mereu o vioară sau măcar o chitară. Am avut parte doar de o mandolă.
Mi-amintesc fiorii din tinereţe când soţul meu m-a cucerit, printre altele, cântând la chitară.
Copiii noştri cântă şi ei. La un moment dat, una dintre fete nu a mai vrut să studieze vioara. Mi-a părut rău, însă, de vreun an îmi tot spune să îi cumpărăm o vioară care să sune mai bine, una făcută dintr-un lemn nobil, mai ales că în ultimul timp, nepoţelul de trei anişori a tot cerut vioara ei şi, de fiecare dată, a mai distrus ceva.

,,Plâns de lutier”…

Acest vers rămâne un timp în memorie până când, în ultimul concediu din luna august, undeva în apuseni, sub cerul înstelat, înconjuraţi fiind de brazi înalţi, ascultam un duet fermecător: o vioară mânuită cu virtuozitate de o tânără şi freamătul cetinei. Imaginea trunchiului zdrenţuit e întregită de viori, de nişte viori sparte. Aşchiile de brad ar fi putut fi viori…ar fi putut fi vioara fiicei mele…
Ca o iluminare, ca fulgerarea unei stele, vine un vers nou, definitiv:

,,fulger printre brazi -
lângă trunchiul zdrenţuit
aşchii de viori”

Mă simt legată de bradul zdrenţuit, de vioara care nu va cânta niciodată, ca de o fiinţă dragă care a murit…

PS. Articol publicat în RO KU nr. 2, pag 54
http://en.calameo.com/read/000002246ab306c157826