Drumul până la Kemerevo prin colţii de sticlă gofrată ai viscolului a fost ca un vis spulberat de gândurile şi planurile pe care Savastie şi le încropea pas cu pas. Purta o manta din postav de culoarea şofranului, căreia mâna gingaşe a Olgăi Ivanovna îi ataşase la Iulişka, croitoreasa, un guler din blană de vulpe. Tatăl ei, Andrei Pavlovici Goncearov, era unul dintre împătimiţii vânători din pădurile stufoase ale Tomskului. La plecare, Olga îşi fremătase frunzişul plopilor din ochii ei trişti, mângâind unduirea blănii ruginii şi şoptindu-i timid: „Când veţi călători, să vă imaginaţi că toată căldura inimii şi mâinilor mele va drumeţi cu dumneavoastră!”.
Îşi cumpărase din târgul de vechituri o pereche de cizme cu talpă groasă, încăputate cu o blană de jder roasă pe alocuri. Când le probase acolo, la târg, Savastie se gândise cu melancolie la câte drumuri de viaţă serviseră acele încălţări ca bărci umblătoare pentru cine ştie ce alt bărbat nevoiaş ca şi el. Îl privea pe cel care le vindea, alături de alte lucruri personale, cu care acesta poate vieţuise neştiut. Era un bărbat trecut de mult de a doua tinereţe, cu nişte lumini abia pâlpâind în ochii ce deveniseră tulburi sub asprimea frigului de pe platoul deschis al târgului. Când bătuse palma la preţ cu el, omul mângâiase cizmele, ca şi cum odată cu vânzarea lor ar fi rupt din el o bucată din trecerea sa pe pământ.
Savastie călca cu pas hotărât, apăsat satele, mogâldeţe de lut pietrificat, cu troienele de zăpadă acoperindu-le gardurile ca nişte haine de împrumut prea mari, ascunzând în spatele lor trăiri tainice. Îşi trăsese căciula de astrahan pe ochi, ca să le păzească licărirea de acéle iuţi, viclene, ale viscolului ce îndată se lipeau pe gene şi pe sprâncene alcătuind fantastice ţesături de gheaţă. Mâinile purtau mânuşi cu un deget, toarse acasă, la Samara, de maica lui, Anasia, încă dinainte de a lua drumul studenţiei. În spate purta o raniţă în care convieţuiau câteva schimburi, un tratat de pictură semnat de Eugen Delacroix, câteva pliante cu viaţa şi opera pictorilor ce aparţineau Şcolii de la Barbizon, şi o ediţie de buzunar a „Florilor răului” ale lui Baudelaire, poetul en vogue al acelor timpuri.
Se gândea Savastie la viaţa pe care o dusese până atunci, liber ca o acvilă cu aripile larg desfăcute spre albastrul tăriilor. Nimic nu-l putuse împiedica să se înfrupte pe săturate din marţipanul îmbietor cu care era glazurat tortul vieţii lui de student. Acum însă trebuia să agaţe în cui puşca vânătorilor galante. Să o ungă cu pomada amintirii plimbărilor cu barca pe sub streşini de soare stins în compania Olgăi Ivanovna. Iar muniţia ei să o folosească atunci când se va întoarce de la Kemerevo pentru Olga Ivanovna, găinuşa de munte ce îl aştepta în Tomsk sub cetini de dor. Era prima lui lucrare de anvergură şi trebuia să dea dovada talentului său ce până acum se istovise în van prin casele unor femei disperate de lipsa mângâierilor casnice. Sau prin cârciumile sordide, acolo unde sub impulsul armoniei trezite în creierul înfierbântat de trufaşa votcă, împodobită la gât cu mărgele ispititoare, studentul împlinea cu mult har tablouri la comandă, adevărate bijuterii în cărbune. Portrete expresive din spatele cărora te privea o lume fantastică. Uneori grotescă, alteori apollinică, demonizată sau serafică. Aşa cum este lumea asta presărată cu fizionomiile noastre umile. Bărbaţi cu ochii bulbucaţi de sângele cast al vinului sau de vederea vreunui trup vălurind şolduri apetisante. Chipuri aspre cu mustăţi falnice, încovrigate, cenuşii ca zgura rămasă după sudură, negre ca linţoliul atârnat de gardurile vieţii, blonde ca mierea coaptă, ori roşcovane ca pămătufuri de mătură împletită. Trupuri de femei lascive, purtând sub arşiţa buricului veşnic sub legănarea dansului patimi ascunse ca o perlă în căuşul unei scoici. Priviri fumegânde la dorul unei îmbrăţişări sau unei acuplări oriunde şi oricum. Femei cu sâni urieşeşti ca două perne de puf pe care puteai să-ţi pleci în voie visele sau cu trupuri împlinite, de pilotă moale, călduroasă, ascunzând între pliurile lor carnale dorinţe vechi modelate în grădina Raiului de prima Evă. Fecioare cu sâni ca două pergamute croite din verdele crud al vârstei, dar şi din zemosul galben al dorinţelor neîmplinite. Cu trupuri rozacee, ca pielea pruncului proaspăt îmbăiat, dospind prin lumină săgetări de neprihănire. Dar cel mai mult îl atrăgeau pe Savastie fizionomiile scufundate în vâltoarea bahică. Acel amestec de mahmureală peltică, zăvorâtă într-un zâmbet tâmp, ce voia să demonstreze oricui că omul nu se va lăsa în veci călcat în picioare de aburul tăriilor. Acum însă trebuia să şteargă de pe epitaful memoriei toate acele străfulgerări de linii şi culori. Îl aştepta o altă lume în care până şi uleiul, acuarela sau penelul se înfiorau de adâncurile introspecţiei la care un pictor de icoane şi biserici trebuie să purceadă ca la o profesiune de credinţă.
Stareţul mânăstirii din Kemerevo, Pamfilie, l-a primit cu reticenţă. Ştia că tinerii absolvenţi nu au nici experienţă, nici autocontrolul pentru a suporta cutumele nescrise ale vieţii de mânăstire. Mai ştia văzătorul cu duhul Pamfilie că nici credinţa acestor tineri nu bate prea des la porţile Raiului. Că împlinirea lor artistică este filtrată de cele mai multe ori prin pielea de crotal a vieţii de zi cu zi, schimbându-se după cum bate vântul sorţii. Aşa cum băutorii de vază ai maicii Rusii filtrează alcoolul metilic printr-o bucată de sfântă pâine, încercând să ascundă apetenţa lor bahică, tot aşa şi aceşti pictori, aflaţi la vârsta uceniciei, încearcă să-şi ascundă tentaţiile lumeşti sub o ieftină şi caducă haină de credinţă. Şi mai ştia bătrânul Pamfilie că aceşti tineri, orgolioşi şi neîmblânziţi nici de exemplul şi nici de sfatul celor mai în vârstă, sunt aidoma păsărilor călătoare ce pleacă în stoluri întinse spre ţările calde, dar nu toate ating cu aripa frântă de oboseala zborului ţărmurile mirifice ale Africii. Dar faptul că episcopul Tomskului făcuse recomandarea, îl obliga pe stareţ să îl privească cu condescendenţă pe Savastie. Îl primise în chilia sa şi înainte de a-i vorbi îl măsurase din priviri. Stareţului i se părea că tânărul din faţa sa avea o figură tragică de Don Quichote siberian. Citise Pamfilie pe timpul seminarului de la Kiev opera monumentală a lui Cervantes şi atunci, pentru prima dată, simţise că omul este un călător umil prin lumea imaginaţiei sale bolnave, care-l face să viseze, să spere, să creadă că ceea ce sufletul său doreşte poate transcende graniţele reci şi uneori de netrecut ale realităţii. Aşa i se părea lui Pamfilie tânărul longilin din faţa sa, care privea smerit în podeaua chiliei sale. Afară viscolul îşi întinsese aripile hulpave peste curtea largă a mânăstirii. Dacă ai fi privit pe fereastră, ai fi văzut că perimetrul de-a lungul căruia se întindeau chiliile fraţilor părea un altar alb din care fuioarele timide ce se înălţau prin coşurile scunde păreau lumânări gârbovite de frig şi de tăcerea de cristal a nopţii.
- Va să zică, dumneata eşti Savastie Alexeevici Karpin... De loc din...? îl iscodiră ochii lui Pamfilie din spatele frunţii sale uscată ca o foiţă de pergament.
- Samara...
- Departe este Samara... Nu ţi-e dor de matcă?
- Mi-e dor, părinte stareţ, dar viaţa te urcă în caruselul destinului şi te aruncă uneori departe, printre nori şi munţi. Pe pământuri străine şi reci. Pe care trebuie să le încălzeşti cu flacăra cuvântului sau cu arsura pasului de pribeag. Şi nu mai găseşti drumul spre matcă. Trebuie să-ţi urmezi sufletul...
- Şi visul, nu? Cred că ăsta este şi motivul pentru care ai bătut atâta amar de cale prin colţii gerului până la noi, nu?
- Da, părinte stareţ, visul este cel care ne dă puterea de a crede în noi şi în cei din jur...Visul de a deveni cineva în viaţa asta stearpă ca o vacă cumpărată pe bani mulţi dintr-un târg de deşertăciuni, dar al cărei lapte, imediat ce este mulsă, se prinde într-un zer urât mirositor.
- Am auzit că eşti un pictor strălucit, aşa-i?
- Slava deşartă îmi şopteşte să spun că nu ştiu dacă am talent...
- Talent sau talant, Savastie? Talantul, aceasta este marea bogăţie pe care Bunul Dumnezeu o revarsă asupra unora dintre noi. Important nu este ce spun oamenii despre noi. Important este ce credem noi că suntem şi, mai ales, cum putem noi să înmulţim talantul primit de la naştere.
- Aşa-i părinte stareţ, talantul...murmură parcă ruşinat Savastie, care abia acum îşi amintise parabola din Evanghelie cu înmulţirea talantului.
Îl privea pe bătrânul monah din faţa sa şi ştia că de azi înainte va trebui să se raporteze la cuvântul patristic, ori de câte ori va voi să discute despre viaţa cea de toate zilele cu fraţii din mânăstire.
- Eşti pregătit, Savastie, să începi chiar de mâine?
- Pregătit, părinte! Mâinile şi ochiul îmi sunt arme de preţ, le-am protejat cu băgare de seamă pe drumul înviforat spre Kemerovo.
- O să pun fraţii să facă focul în biserică şi de mâine poţi începe!
- Părinte stareţ, am nevoie de o scară reglabilă şi de un ucenic să mă ajute la a mă descurca cu culorile, uleiurile, pensulele, tot acaretul pe care trebuie să-l domesticim ca să ne asculte imaginaţia. Când vom trece la bolta bisericii, atunci vom avea nevoie de schele zdravene...dar până atunci mai este vreme...
- Când se va urca primăvara în poala merilor şi cireşilor, atunci vom face şi schelele, Savastie! Până atunci ai de trudit la sfântul altar şi la pereţii înconjurători. Am pregătit totul, decum sfinţia sa Ghelasie, episcopul Tomskului, ne-a anunţat că ne-a găsit pictorul. Sunt toate puse la păstrare în paraclisul ce asteaptă şi el botezul culorilor. Dar asta după ce termini biserica mare...
- Ce hram are mânăstirea, părinte stareţ?
- Al sfântului Mucenic Fanurie...I-ai citit viaţa? Ştiu că voi, cei ce aţi ales calea picturii religioase, eraţi obligaţi să citiţi „Vieţile sfinţilor”. Dar de la a fi obligat şi până la a îndeplini ascultarea cuvântului e cale lungă. Cu multe cărări pline cu mărăcini, cu punţi rupte peste ape repezi de chemări lumeşti...
Savastie tuşi un pic încurcat. Putea oare să-i spună stareţului că de multe ori preferase vieţile femeilor din Tomsk, cele care împrăştiau mai multă lumină harică în trupul şi sufletul său decât filele îngălbenite de vreme ale „Patericului” sau ale „Vieţilor sfinţilor”? N-ar fi vrut nici să-l mintă, căci ştia că minciuna are picioare lungi şi, chiar dacă pe moment te ajută să scapi, până la urmă tot te părăseşte într-o bună zi. Tragic şi fără speranţă!
- Părinte stareţ, am citit atât cât să ştiu în linii mari vieţile sfinţilor cu cruce roşie...
- De ce, Savastie, oare numai aceştia sunt sfinţi cu vieţi îmbunătăţite? Când te aşezi la sfânta masă mănânci numai ciorba goală sau te mai înfrupţi şi din pâine...sau din felul doi... Ca să nu mai vorbesc şi de un coltuc de cozonac dospit la ţest...?
- Iertaţi-mă, părinte!
- Vezi, aşa e şi cu ierahia sfinţilor. Cruce roşie, neagră sau doar pomenire, toţi sunt sfinţi! Fără osebire! Dar, hai, să nu te cicălesc chiar din prima zi! De obicei, nu sunt prea aspru cu fraţii din mânăstire. Omul, cu cât este ţinut în chingile tari ale vorbei, fără căldura inimii, cu atât se depărtează de credinţă. Deci, mâine, cu ajutorul Bunului Dumnezeu pornim la marea încercare, da?
- Aşa să fie, părinte stareţ!
- Vreau să te mai rog ceva, Savastie! Monahii mei sunt curioşi din fire, căci majoritatea sunt mlădiţe crude, curioşi ca orice suflet care vieţuieşte departe de fierbinţeala oraşelor şi de sfada satelor. Poate te vor descoase de una, de alta. Nu vreau să-i sminteşti cumva cu cine ştie ce vorbă de duh lumească sau cu vreo poveste deocheată! Cred că dragostea ta faţă de maica noastră Rusia nu a îndepărtat de la tine valorile noastre străvechi. Căci aud că circulă printre tineri, mai ales, influenţe străine de pământul nostru sfânt...
- Vă referiţi la occidentalişti, părinte stareţ?
- Occidentalişti sau cum s-or fi numind, nu vreau ca sub aripa mea să crească altoiul unor astfel de eresuri...Te văd tânăr şi doritor de viaţă. Nu lăsa pe alţii să-ţi conducă destinul! Ia-l în mâinile tale puternice şi croieşte-ţi drumul drept. Aşa că aş vrea să fii retras ca un pui de barză în cuib. Pictura şi icoana sfântului să-ţi fie gândul de la cel dintâi cântat al cocoşilor, când palanchinul heruvimilor împrăştie peste lume Laudele Domnului şi până în clipa când luna îşi pleacă fruntea pe crucea mare a stelelor.