- Sigur, cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să aibă acces la cărţile pe care nu le-a găsit în ţară.
- Sigur? Am pufnit. Vedeam cum se crispează şi am realizat cât de mult ţine la el.
- Uite, ar putea merge cu unul dintre noi.
- Ar fi de preferat să nu meargă în Germania.
„ Renunţarea- nici umbră, nici contur".
Totuşi, nu era ultima zi. Mai avea multe de tras, fără să sufere cu adevărat. Chinul lor era jocul unor copii, care nu vedeau nimic deosebit în ceea ce credeau că se numeşte viaţă. În vis era cu totul altceva; erau simple fiare hăituite şi prinse doar din dorinţa de a face rău, nici măcar pentru un simplu trofeu.
Aici, în celule, rămâneau pentru multă vreme convinşi că situaţia lor disperată e un izvor de fericire şi continuau să reziste naivi, extrăgând din orice strop de speranţă o linişte profundă capabilă să-i deruteze şi pe cei mai temuţi temniceri.
…îi vedea pe cei care, plăpânzi, în verdele crud şi otrăvitor cu o lună înainte, izbucniseră în roşul florilor mature, pline de seva aromitoare.
Vezi tu Iasomie ce văd eu, uite rîndunica, se scaldă în zăpadă, vine primăvara în decembrie Iasomie? Hai femeie, zic, hai afară să o vedem cum se coboară la vale, pe podul Grant. La noi acasă, primăvara venea întotdeauna de pe dealuri, aici dealul meu este podul Grant; valea Gilortului a mea este acum Ciurelul. Hai Iasomie pe vale, să stăm cu poala întinsă, poate ne cade în ea o pală de vînt!
Îmi iau seama, vorbesc singur, nici urmă de Iasomie prin casă; însă nu am păreri, o rîndunică se scaldă în zăpadă; dacă o prind!? am prins tot felul de păsărime la viața mea, gîngănii nu mai vorbesc – greieri, călugărițe, licurici, scarabei, în fine toată fojgăiala ierburilor și a văzduhului – dar uite, rîndunică și libelulă, nu. Dacă…
Încă nu venise vremea să deranjeze apatia acelui stejar bătrân şi singuratic, pentru a-i sacrifica vâscul. Fructele lui străluceau atrăgător. Era pată de culoare în mohoreala clisoasă. Toate acele drumuri repetate, cu aceleaşi gânduri, având doar un reper vizual, i-au rămas în memorie ca o singură călătorie în momentul în care s-a apropiat zdrobind covorul de ghinde, şi-a sprijinit bastonul de arborele secular, mângâind asprimea scoarţei şi imaginându-şi puncte de sprijin pentru escaladare.
- Dă-mi mâna, Hua, îi spuse Minyong fetei care abia avea curajul să privească spre prăpastia ce se întindea la câţiva paşi de ei. Nu-ţi fie teamă, eşti cu mine, cascada asta mă cunoaşte de când eram de-o şchioapă! Poteca este într-adevăr strâmtă şi foarte abruptă, dar nu mai avem mult până la baza cascadei şi, crede-mă, nu o să-ţi pară rău că ai acceptat să cobori cu mine spre trupul ei limpede de ape!
Comentarii aleatorii