Taxiul opreşte. Cobor fericit. Plec cu avionul. Aeroportul arată atât de seducător: aeronave colorate, şerpuiri asfaltice bine reliefate de luminiţe laterale, turnul care veghează siguranţa zborurilor şi, bineînţeles, impunătoarele terminale cu scări rulante în toate direcţiile, totul e magic.
Intru în terminal unde miroase numai a parfumuri de la duty-free. Mă eliberez de povara genţilor şi rămân, în sfârşit, doar cu portofelul, paşaportul şi avioanele care se văd prin geamul clădirii, trei avioane de dimensiuni medii cât şi un jumbo-jet care zace leneş. Aş vrea să zbor cu avionul din mijloc, are un trifoi pe coadă şi e albastru, culoarea mea preferată.
Devenea tot mai rece dimineața aceea. Fiara ucisese din nou și nu putea să creadă că de data aceasta chiar el era cel răpus. Îi vedea cornul mânjit de sânge, clătinând liziera pădurii, ori erau doar ochii lui tulburi în care se muta încet ceața. Scăpase lancea din mâini în lucerna ce se făcea tot mai albastră, foșnind sub nările fiarei.
Își crezuse pieptul o scorbură seacă, dar acum un fluid roșu i se revărsa de acolo, ca o mare ce nu mai voia să-l locuiască. Bătaia se stingea din tâmple și era tot mai liniște de parcă nu se întâmplase nimic, ori de-abia acum lucrurile intrau în făgașele lor. Erau ciocârlii în iarbă, dar murea și știa asta.
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Într-o jumătate de oră, din partea spitalului Psihiatrie II este trimisă o ambulanță. Din ea coboară doi asistenți de salvare și un medic. Luiza însă se liniștise. Cei trei împreună cu Ada intră în camera de cămin unde găsesc geamurile și pereții mâzgâliți cu partituri, note muzicale, instrumente și desene, la care Luiza lucra asiduu până în momentul în care ei au intrat. Medicul o privește sec și înainte ca ea să spună ceva îi administrează un sedativ. În treizeci de secunde Luiza alunecă de-a lungul peretelui pe podea și în tot acest timp șoptește:
- Nu mă sedați, lăsați-mă. N-au ce să ne facă. Mă iubește. Liniștește-te!
În seara aceea auzi cîteva bătăi în poartă. Bătea cu nelinişte, cu grabă, de parcă ceva s-ar fi întîmplat. Bătrînul nu se grăbi însă. Şezu cîteva clipe, parcă pentru a fi sigur că nu i se înşeală urechile. Era un sunet ale cărui amintiri se ascunseră de ceva vreme în subconştient, de ani buni nu mai urcase nimeni la căsuţa lui din deal. Şi era cale lungă de mers, mai bine de două ceasuri pînă la prima casă din sat. Ultima dată cînd el a coborît să dea ochii cu oamenii a fost toamna trecută. Acum nici nu s-ar mai încumeta să coboare. Îl cam lăsaseră puterile şi nici prezenţa sătenilor nu i se părea prea agreabilă. Unii chiar rîdeau de el, îl asemuiau unui pustnic, nu înţelegea nimeni opţiunea aceea stupidă de a se cocoţa în vîrful dealului.
- Crezi că e bine să le spunem ce am hotărât? îl privi Corina în ochi pe Bogdan, scuturându-şi poala plină de florile de tei pe care le culesese pentru ceaiul bunicii de peste iarnă.
- Depinde de cât vei fi tu de convingătoare...se mulţumi Bogdan să exclame, căci se vedea că îl deranja evident faptul că prietena lui şovăia într-o problemă atât de serioasă, vitală chiar, pentru amândoi.
- Văd că te-ai bosumflat, dar sunt atâtea lucruri în joc...facultatea noastră...de fapt, viitorul...
- Viitorul meu eşti tu, altceva nu mă mai interesează! se aprinse Bogdan, răsucindu-şi un perciune, gest reflex, la care apela ori de câte ori îl supăra vreun lucru sau vreo vorbă la cei din jurul lui.
Comentarii aleatorii