Totul a început în timpul unei plimbări. În dreapta, sub căminul A, șobolanii adulmecau micul dejun. La parter, unii mai îndrăzneți se cățăraseră și atârnau ca un ciorchine de banane trecute de plasa cu mâncare. Se agățaseră cu lăbuțele rozalii de mânerul unui borcan și rodeau să ajungă la ciorba iuțită cu ardei și piper. Deasupra la primul etaj un student pământiu trăgea dintr-un chiștoc. Probabil pariase pe unul dintre luptători, pentru că de fiecare dată când exemplarul pirpiriu cu urechi uriașe, de elefănțel Dumbo, ajungea pe capac, spectatorul emitea sunete guturale de încurajare, ce alternau între horcăit și fluierat, după dispoziția plămânilor. Mai sus la catul doi o fată spăla geamurile. Un individ gras de la patru își revărsase burta peste pervaz și îi cerea numărul de telefon. Pe acoperiș un om ciudat, jumătate copil, cu riduri transversale rânduite pe frunte, își bâțâia picioarele în gol. Îl amețea înălțimea și îl ademenea căderea, așa cum, aflat pe un pod, simți cum te fură apele.
Plimbarea de la care a început totul a fost propusă de tânărul cocoțat pe acoperiș. El este în același timp omul înalt, semănând cumva, din profil, cu o virgulă, care se chinuie să-și potrivească pașii lângă o “ea”, pe aleea dintre căminele universității, privind distrat sub clădire la hrubele înțesate de șobolani, apoi la punga invadată de rozătoare, mai sus la colegul ce tocmai și-a aruncat țigara, deasupra la fata ce-i zâmbește burtosului de la ultimul etaj, peste care, îngândurat, este el.
“Ea” nu diferă de oricare altă femeie oprită în intersecție. Ochi negri de tăciune (de fapt căprui spălăcit), păr lucios parfumat cu petale de trandafiri (un șampon obscur, de urzică, împotriva mătreții), sâni conturați sub tricou (sutien în care a îndesat o pereche de ciorapi cu dungi oranj).
Pentru vânzătorul de jucării (altă îndeletnicire a personajului nostru) “ea” stă pe un piedestal. Altfel nu i-ar ajunge la umăr.
În rest o invită la el și o stresează cu viața sexuală, apoi o vizitează și joacă “Caesar” în patul colegei. Când seara își depune, câte puțin, oja pe laturile ascuțite ale căminelor și pe fragmentele dreptunghiulare de cer zărite printre copaci, o sărută și se întoarce singur în culcușul bicisnic, în care va contempla străzile și amfiteatrul și oamenii strigând în piețe, stâlcit, “prego” “prego”.
Parcul Cișmigiu într-o noapte friguroasă cu buzunare goale și haine de toamnă, banca pe care ea l-a mângâiat pe obraz cu palma aceea rece, dându-i fiori, prăjiturile cumpărate într-o seară și lumina roșcată a reșoului, lebăda de sticlă, de mărimea unei furnici, cu care a crezut că va muta munții din loc după despărțire, capitolele se împart înainte și după dimineața în care, împreună, hotărâseră că e timpul să se plimbe.
Era o etapă nouă și cel puțin el se pregătise cum se cuvine.
Cu o zi în urmă vânduse toate jucăriile.
Se trezise devreme, stătuse chircit pe hol și fumase două țigări, băuse o cafea, vorbise cu Petru, ascultase o glumă insipidă. Apoi se bărbieri, își puse costumul și se admiră în ciobul de oglindă fixat deasupra chiuvetei (sacoul atârna pe trupul subțire, lipsit de umeri). Plecă în grabă, ajunse la sediul firmei, jucă rolul vânzătorului, apoi al cumpărătorului îndărătnic, trecu inventarul într-un caiet și plecă în sectorul în care fusese repartizat. Părul i se umflase lateral, parcă ar fi avut căști din acelea uriașe de dj, târa geanta grea, încerca să meargă drept, cu bărbia ridicată.
Nu știa de ce i se adunaseră lacrimi în colțul ochilor și înjura vântul.
Se opri într-un parc dosnic, printre mamele ce ieșiseră cu țâncii la joacă. Aprinse o țigară și trecu în caiet, grijuliu, prețul șoriceilor mecanici, al puzzle-urilor și al abecedarelor. Peste adăugă prețul stabilit de comun acord cu ceilalți vânzători. Cifra o mai rotunji cu 20% și se gândi fricos, a nu știu câta oară, ce s-ar întâmpla dacă și-ar uita într-o bună zi agenda la serviciu.
Mamele, așa cum le șade bine, îl priveau cu suspiciune. Șusoteau între ele poate despre el poate despre vreme, zâmbeau și împrăștiau de-a valma vocale și consoane, de parcă ar fi vrut inconștient să-și marcheze teritoriul și să lase de înțeles intrusului că nu e bine să se apropie de odrasle.
Se ridică și strivi țigara sub pantof.
Mai întâi negocie cu paznicul unei grădinițe de cartier, fu pasat la educatoare, de acolo intră în biroul directoarei (stele argintii, crengi de brad, într-un coș, pe ușă) nu înainte de a lansa introducerea imbatabilă: “Am venit să vă aduc”.
Era propoziția cu care demola zidurile, ștergea diferența dintre străini și cunoscuți, evita bâlbele, penetra voința victimei, nimicea contraargumentele, dezactiva disprețul, influența favorabil decizia (cu toate astea șutul primit cândva de la portarul cabinetului de medicină a dovedit că strategia nu era valabilă oricând).
Directoarea grădiniței era tânără și plicitisită. Au stat la taclale, au glumit, el s-a mai încălzit puțin, i-a povestit că e student de teamă să nu-l ia drept impostor, s-au domnit apoi s-au tutuit și în final s-au despărțit amabili, cu plecăciuni repetate.
Primise o comandă. În plus i se cumpărase o navetă spațială descompusă în piese minuscule și un joc de memorie cu Tom & Jerry. Din profit luă o sticlă de suc și un pachet de țigări. Stomacul era cuminte. Încheiaseră un pact: ziua să se accepte cofeina și aroma boabelor de cola, iar noaptea micul vânzător să fie purtat prin veceurile unisex din cămin, să fie sechestrat câteva ore într-una dintre casetele vopsite în verde.
Programul continuă mecanic, alternând pauzele de țigară cu vizitele inopinate la școli, grădinițe, firme și instituții publice. La sfârșit, printr-un noroc rar (dovadă că nu s-a mai repetat), găsi trei-patru angajați cu mulți mulți mulți....foarte mulți copii acasă, iubiți chiar adulați, care mai întâi dădură târcoale genții depuse pe scaun, adulmecară conținutul, cerură probe, le analizară și într-un final cumpărară totul.
Urmarea e deja legendă. Contemplându-l seara pe micul vânzător ce-și număra tacticos bancnotele, colegul mai în vârstă fu tentat pentru două minute să se angajeze la firma de jucării.
În acea noapte personajul nostru a aruncat într-o oală cartofi, o ceapă tăiată în două, câteva fire de fidea, a fost vizitat de o fată cu ochelari care i-a mărturisit că îl iubește, i-a ascultat declarațiile ca prin vis, cufundat în cearceafurile parcă muiate în cloroform, s-a trezit cu greu și a mâncat o farfurie de ciorbă, a fumat iar și iar până ce s-a sufocat și a tușit în patru labe, pe mocheta galbenă de la intrare, a moțăit în cista de mortar a veceului, apoi în așternuturi, iar dimineața s-a trezit, a zâmbit văzând banii pe etajeră, a săvârșit ritualul matinal în timp ce Ada Milea cânta, la un casetofon rotund, despre oi mici dornice să sară și, complet nou, s-a teleportat în dimensiunea B, unde “ea” se pregătise pentru plimbare.

(va urma (poate))