Ar trebui să fac ordine în acest haos din cameră, de pe masă. Haosul care s-a revărsat deja dincolo de ușă, pe hol. Ca un fel de lene generalizată amestecată cu amînare și neîncredere. Haosul, ca un rînjet sarcastic al entropiei rîzînd înfundat undeva în cotloanele universului. Parcă spunîndu-mi „ai văzut, tot eu am avut dreptate”. Totul a început odată cu căldura. Și cu promisiunile încălcate de alții. Omul e o ființă ciudată. E ca una din acele busole vechi de aramă. Poate stricată, poate spartă sau îndoită. Dar totdeauna străduindu-se să arate ceva, un fel de direcție, de țintă. Totdeauna simțind instinctual probabil nevoia să alinieze totul după o direcție, un reper ce i se pare corect. Poate de aceea cînd ne răzbunăm spunem că vrem să (ne) facem dreptate. Iar cînd alții nu se țin de promisiuni alunecăm în lene și în blazare și nu ne mai ținem nici promisiunile făcute nouă înșine. Oricît de ciudat ar părea, acest simț al dreptății, al corectitudinii, al egalității, cu care ne lăudăm, nu este de multe ori decît un fel de alunecare entropică spre mediocritate și haos. Excelența, valoarea, sublimul nu sînt rezultatul dorinței omenești de a fi corect sau a face dreptate. E nevoie de efort și de luptă. Uneori cu morile de vînt. Alteori cu tine însuți, cu constrîngerile. Și de cele mai multe ori fără să fie drept într-un sistem moral de justiție. Nu există nici dreptate și nici corectitudine în a da lumii ceva extraordinar, ceva de valoare, ceva frumos. Nu știu de ce dar o linie dreaptă îmi sugerează mai degrabă o linie orizontală, un simbol al uniformizării în mediocritate. O linie verticală îmi pare mai degrabă o excepție, o rupere a egalității din orizontalitate. S-ar putea să greșesc și să aiurez semantic. Dar am divagat de la haosul care mă privește impasibil. M-a fascinat întotdeauna prin abilitatea lui de a se înfiripa. Și apoi de a rămîne statornic, ca un rege bătrîn, mult mai mult timp decît ordinea. Deși ordinea are mult mai multe explicații, are logică, are motive. Ordinea are chiar o dorință în inima mea, sau a altora. Ordinea are recompense și plăcere estetică. Are și meritul de a mă ajuta la nevoie să găsesc ceea ce caut. Are repere. Haosul n-are nimic din toate acestea. Și totuși este vibrant, cotropitor și victorios ca o hoardă barbară peste tot ceea ce aranjez din greu zile în șir. Ordinea este efemeră. Haosul este... Mă tem și s-o spun. Dar îmi pare veșnic. Ordinea îmi pare mai degrabă o rupere a lungului șir de cotropiri barbare ale haosului. Și totuși. Ar trebui să fac ordine în acest haos din cameră. Precum un general roman în fruntea unei legiuni care aduce civilizație și ordine, și prosperitate. Pax romana. Undeva în sufletul lor istoricii au subînțeles prin ea o pace impusă, o pace dură, o pace sub care ești învins. Și poate că așa și este. Poate că totul este doar o chestiune de perspectivă. Din perspectiva mea prefer Pax romana. Cel puțin la mine în cameră, pe masă.