Părintele Romega a slujit - neîntrerupt și fără de cusur - sub doi regi și sub Antonescu, apoi în toți anii „puterii populare” și până, hăt încoace, către jumătatea perioadei „Ceaușescu”. Nu prea mai erau mulți în sat care să nu fi fost botezați ori cununați de el. Indiferent despre ce fel de slujbă era vorba, oricât de lungă, molitfelnicul sau altă carte ajunseseră să nu-i fie de nici un folos. Oficia liber, cursiv și armonios, și câte patru-cinci ceasuri. Nu era lăsat de la Dumnezeu zi de duminică ori de sărbătoare să nu se umple biserica de lume. Harul lui îi aducea pe unii și de la trei sate depărtare de Maxutul nostru. Ținuta și trăsăturile aristocratice (semăna binișor cu Kogălniceanu) te impresionau și fără să-i auzi vorba. Autoritatea lui făcea să dispară orice litigiu ce se mai ivea între credincioși de îndată ce intervenea cu un cuvânt. În drum spre școală, aflată în vecinătatea bisericii, sau când umpleam drumul scăpați de la clasă, de-l întâlneam, ne descopeream, făceam semnul crucii și-i sărutam mâna dreaptă evlavioși și extrem de emoționați. Ne binecuvânta îndelung urmărindu-ne o bucată bună de timp cu privirea-i caldă. Ritualul se petrecea la fel, indiferent că eram doi-trei copii sau toată școala. Aflați la vârsta când nu făceam o distincție prea clară între Dumnezeu și Părinte, între „cele pământești” și „cele veșnice” ș.a.m.d., zăpăciți și de profesorii care o țineau întruna că religia este o invenție care servește „exploatării omului de către om” („apărută pe fondul neînțelegerii unor fenomene din natură”, cum întărea cel de fizică), îl priveam cu toții ca pe ceva misterios și puternic. Oricum, luați de părinți și de bunici, mergeam desișor la biserică... Un singur liber-cugetător avea satul nostru: Matache Furtună. Acesta nu numai că nu dădea nici să-l pici cu lumânarea pe la biserică, dar nu-l primea pe părinte nici cu Ajunul Crăciunului, nici cu Boboteaza, chiar dacă era om în etate. Părerea neveste-si, o oșancă rătăcită nu se știe cum pe aici, nu conta defel. Dacă insista, o încasa de nu-i treceau două săptămâni vinețelile...