Undeva, într-un hotel, la mare. Într-un dulap (șifonier) găsesc un vraf de coli. Scrise. Îngălbenite. Un fel de jurnal. Cu fragmente nedatate. Voi reproduce unul dintre ele.
*
A doua zi Andrei se trezi dis de dimineață să hrănească iapa, se pregătea să meargă la oraș.
– Și Maxim vrea să meargă la oraș – apăru Mărioara în ușă.
– D'apoi eu știu dacă domnul doctor o vrea să vină cu mine la Sighet cu căruța – răspunse ironic Andrei.
– Sigur că vin cu tine Andrei! – se ivi și Maxim în ușă mișcându-și mâinile pe lângă corp ca pentru înviorare.
Lui Andrei, deodată, îi păru rău că-l luase gura pe dinainte.
– Mergeți de vă spălați, iar eu vă pregătesc ceva de mâncare, ca să nu porniți flămânzi la drum – zâmbi bucuroasă Mărioara, privindu-și frații care se pare ca nu-și mai purtau pică unul altuia.
Când peste două zile Maxim s-a întors din oraș, era mai, mai să treacă pe lângă casa lor nerecunoscând-o. Cum era s-o recunoască dacă doar cu două zile în urmă avea pereții prăfuiți, zgârâiați pe ici colo și decojiți de căldura soarelui, iar acum era zugrăvită într-un albastru liniștit și senin ca cerul unei dimineți dintr-o zi de sărbătoare. Ferestrele și ușa erau proaspăt vopsite, curtea curată, toate puse la locul lor, iarba și buruienile cosite, iar trunchiurile celor doi cireși erau văruite în alb. Totul arăta minunat ca într-un tablou pictat de un pictor talentat.
Aici a murit mireasa, la crucea ei muriră și 12 bărbați. Rochia albă, brodată cu paiete și iluzii s-a umplut de sânge. Prințul cu floare în piept a murit și el. Sunt ani buni de atunci. Accidentele nu sunt un produs al globalizării, al capitalismului, nici măcar al epocii vitezei. Accidentele sunt de când lumea și pământul, doamnelor și domnilor. În locul în care a dispărut pentru totdeauna, fără a mai afla ce înseamnă ”împreună, la bine și la rău”, cineva a înfipt o cruce. Carnea pământului – străpunsă de fier. Trupurile – străpunse de fiare. Crucea privește de pe marginea drumului, prin ochii lor – cele două poze decolorate, din ceramică. Privește și îi alege. Pe ei, pe cei care mor în accidente la fel de stupide, la fel de tragice.
Fusesem bolnavă aproape două săptămâni, așa că nu îl văzusem în toată această perioadă.
- Mai bine nu mi-ai fi spus de noaptea aceea când ai avut 40 de grade, mi-a spus dintr-o dată.
Cu ochii închiși, ascultam șinele tramvaiului zbătându-se sub greutatea pământului întreg, claxoanele mașinilor încercând să oprească tot vuietul îngrozitor al străzii. Deschisesem fereastra pentru că la un moment dat nu mai aveam aer. După ce ai zăcut la pat atâtea zile și coastele te dor din cauza tusei, să faci dragoste înseamnă să îți îngrămădești toată suflarea într-o bulă mică de apă și să speri că pereții nu vor fi, în cele din urmă, suficient de elastici.
- Nu merge acolo, Leo.
- Ei, știi că aș fi ultimul care să o facă. Dar nu el trebuia să îți pună prosoape reci pe mâini.
Comentarii aleatorii