– Unde te las? îl întrebă Andrei pe Maxim, când ajunseră în oraș.
– Orinde, unde te oprești și tu! Trebuie să trec pe la o cunoștință, iar pe urmă trec pe la spitalul orășenesc să mă interesez dacă pot face practica la ei.
– Spune-mi unde să te aștept, sau poate te întorci acasă cu trenul?
– Nu, nu mă aștepta! Mă voi întoarce mâine, dacă nu chiar poimâine, am mai multe de rezolvat.
Andrei băgă mâna în chimir de unde scoase câteva bancnote împăturite și îi întinse lui Maxim.
– Ia-i, o să-ți prindă bine!
– Nu trebuie Andrei! – încercă să-l refuze amabil Maxim.
– Ia-i te rog, că eu pentru tine i-am ținut! – spuse aproape rugător Andrei.
– Îți mulțumesc Andrei! Îți mulțumesc foarte mult!
– E, fii pe pace!... – dădu din mână Andrei.
– Ei, atunci la revedere!
Alexandra ieși de la birou. Se urcă în mașină. Mașina porni. Era drăguță cu handsfree-ul în urechea stângă. Urechea ei preferată. Claudiu conducea. O așteptase cu un cappuccino vienez. Era descurcăreț. El nu avea urechi preferate. Ea era poreclită telefonista. Nu o deranja. Nu o încânta. Ajunseră repede acasă. Dar apartamentul fusese spart.
Într-o clipă toată casa era în camera lui Filip. Sora lui era ca aruncată într-un colţ, plângând surd în spasme, cu ochii goi, cu spatele lipit de perete, cu tâmplele strânse în palme. Vorbeau toţi deodată, strigau şi urlau unii la alţii, ca apucaţi. Îşi ridicau mâinile şi ochii către tavan, scoţând sunete dezarticulate. Nu puteai înţelege nimic. Mâinile lor coborau apoi, după o clipă, neputincioase, ca secerate, ochii rămânând aţintiţi, mari dar ofiliţi, spre spaima aceea.
În mai puţin de jumătate de ceas erau acolo ambulanţa şi poliţia. Cineva chemase şi pompierii, dar nimeni nu ştia ce s-ar putea face de fapt, cu adevărat.
Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre.
Zorii găureau încăpățânata cazemată plumburie a cerului iar luminile stâlpilor piereau monoton. Asfaltul strălucea straniu prin pojghiță timidă apărută peste noapte
Forfota lumii încă se lăsa așteptată când bărbatul primi nepregătit tăișul aerului în adâncul pieptului. Se opri o clipă în dreptul scării, își ridică inghesuindu-și sub barbă gulerul paltonului pensionat, tuși scurt, teatral, și traversă străduța creață din fața sa.
Avea un mers lent și apăsat, pesimist. Se opri brusc, în dreptul unui chioșc muribund sub imperiul ruginii.
- ‚Neața, poete! Matinal. Ca de obicei. Și după cearcănele tale, îmi spui că iar ai păzit noaptea.
Vânzătorul răse zgomotos ca după o strașnică glumă privind cum bărbatul numit „poet” își percheziționa frenetic buzunarele.
Comentarii aleatorii