Cafeneaua aceea ar trebui să fie celebră. Tocmai ieșea din necesar purificatoarea recluziune autoimpusă, începea să străbată câmpiile lui albastre și, brusc, a văzut un braț îmbrăcat în delicată mănușă desenând forme în aer.
Uneori se surprindea negociind cu întâmplarea, zbătându-se între nenumăratele alegeri pe care le avea de făcut.
Trase la iubita lui fără vârstă. O cunoscuse într-una din primele sale călătorii. Pe chipul său se imprimaseră urmele anilor şi lipsurilor, dar ea rămânea neschimbată. Simplitatea ei şi chipul palid o făceau frumoasă în ochii lui vorbitori, clipind vesel sau mustind de dragoste. Îl primea, o dată pe an, ca pe o sărbătoare. Se gândea la toate întâlnirile dintre ei; vedea o singură noapte, repetată mereu. Nimic schimbat. Îl primea cu aceleaşi feluri de mâncare, ritualul împerecherii era priponit în gesturi identice; retrăiau prima lor noapte în cele mai mici amănunte. În ochii ei la fel de visători, el rămânea neschimbat. Îi citea pe buze cuvinte fără înţeles, dar prin care, bănuia el, i se dăruia în întregime. Dimineaţa, o lăsa în pat ca pe o zână adormită.
Vorbește-mi despre vrăbii! Cred că ar vrea să știe ce părere am despre ea. O nouă zi e doar o altă zi și atât. Din locul în care stau acum pot să văd dealurile, prea departe ca să desprind vreun detaliu bun de scris aici, două, trei acoperișuri, pomi și un loc de joacă. Nu văd niciun om. Dar oamenii există. Asta ar putea fi o descoperire bună de trezit oameni. Pentru că oamenii încep să existe atunci când își dau seama că există. Ați auzit de aseitate? Suntem departe și asta nu e o invenție nici măcar pentru viitor. E teorie pură.
Într-o zi, unchiul Fedea se duse cu capra la iarmaroc, voia să o vândă, sau să o schimbe pe o oaie. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, bietul unchieş trăgea înapoi capra după el spre Fedorivna. Când ajunse la Crăciunivna, cantonierul puse bariera că tocmai trebuia să treacă personalul de Cluj.
– Apăi tu căproaie să nu mi te mişti de aci că te belesc de vie, auzitu-m-ai! – ameninţă unchiul Fedea cu degetul capra şi după ce o legă de barieră, dispăru în tufişuri, căci avea de rezolvat nişte treburi ce nu puteau fi amânate.
Mulţi oameni obişnuiţi trec prin momente întunecate şi nu au niciodată privilegiul să le povestească altora, pentru a mai uşura desaga amintirilor, pentru a lăsa o rază de soare curat să dezinfecteze duşumeaua umedă şi murdară pe care păşesc cu picioarele desculţe.
Comentarii aleatorii