La unu și un sfert a.m., ultimul autobuz spre Piața Franței a plecat deja din stația de la Universitate.
― Dacă tot l-am pierdut și nu mai trebuie să mă grăbesc, te conduc acasă și de acolo iau un taxi.
― Ajungem în trei minute. După liceul Enescu, exact treizeci de pași la stânga. E pe-aici vreun coș de gunoi în care să-mi arunc țigara?
― Stinge-o cu tocul. Poți?
― Arată-mi cum să fac. Îmi place când mă înveți chestii din astea.
Se apleacă, degetele lui în jurul gleznei mele, țigara se stinge sub apăsarea micii suprafețe de metal. Apoi, deschizând poarta de fier a școlii, așteptând să intru:
― Margareta?...
― Azazello?
M-am apropiat de ghișeu cu pași mici. Era deja acolo. E de ajuns să închid pentru o clipă ochii și toată scena începe să se deruleze lent... Am scos din buzunar foaia mototolită și am vârât-o prin gemulețul întredeschis.
- O plângere, da?
Nu i-am răspuns. Am oftat bătrânește și am continuat să urmăresc preocupat zbaterea unui păianjen picat într-o plasă pe care nu a construit-o el. Eu cred că fiecare păianjen are un cod secret, fiecare material de construcție având capacitatea de a-și recunoaște constructorul. În zbaterea păianjenului de față înțelegeam căutarea febrilă de a descifra, de a înțelege. În același timp, disperarea lui trăda convingerea că efortul e fără nici un rost, că lupta se duce pe un front pe care nu a câștigat niciodată unul de-ai lui.
Vânătorul Gracchus zace nemişcat. Mediul înconjurător este o aluzie la posibilitatea morţii sale….Într-o oarecare măsură este totuşi şi în viaţă, luntrea sa funerară luând-o pe alt drum - o mişcare greşită de cârmă l-a dus într-un timp căzut din ore. Deşi a vrut să trăiască numai prin munţii săi natali, se află acum în faţa unui ecran. Călătoreşte după moarte prin toate ţările lumii care se mişcă în jurul său. Le face semne altora şi ei, chipurile. îi răspund. „Comunică”. Are senzaţia că se află el însuşi dincolo de ecran, alături de alţii, bătând mereu treptele unei vaste scări de onoare care străbate toate aceste ţări ale lumii urcând, coborând, luând-o la stânga, la dreapta, fără să stea o clipă.
În sfârșit, m-am încălzit puțin. Nu îndrăznesc să mă mișc, de teamă să nu pierd echilibrul acesta fragil de căldură. Ar fi fost bine să fie Vlad aici. Cred că e prima dată în foarte mult timp de când mi-e dor de el. De obicei, e mult prea aproape. Sufocant. În toți anii aceștia apropierea ne-a fost ca o cangrenă mușcând încet din amândoi și unindu-ne incurabil.
- Hello, baby.
- Bună, iubito.
E stupid, știu, dar i-aș lua vocea în palme și aș sorbi-o. Nu i-am spus asta niciodată. Dacă i-aș spune-o acum, în mijlocul nopții, aș avea o scuză.
- Îmi pare rău că te-am trezit.
- E ok, sugar.
- Nu mi-ai mai spus demult așa.
Orașul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri și parcuri înțepenite și mi-e teamă să deschid o ușă universal recunoscută și numită așa – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin și-mi iau un casetofon și nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul șoselei și nici o mașină nu mă izbește mortal, stau pe scaunul redactorului șef și nu tremură în fața mea nici un artist disperat pentru care banii de pe articole reprezintă singura șansă de-a trăi măcar omenește, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea nici un sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă și aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău și nici eu nu simt nevoia de-a-l face.
Comentarii aleatorii