Pereții sunt văruiți cu un verde palid; lîngă ușă stă o asistentă cu părul roșu.
Nu vă supărați, se fac vizite azi?
Asistenta nu ridică ochii spre ea.
Mă scuzați, am întrebat dacă se fac vizite azi.
Ce vrei, domnișoară?
Să văd pe cineva.
Și cine te oprește. Intră.
Tatăl lui Druţu Alini se chinuia de mai mult de un an la pat. Lăsa impresia că-i învinuia pe toţi ceilalţi de suferinţa sa, refuzând să le vorbească. Nu-i suporta pe copiii Lacedemonei în preajmă şi accepta din partea Lenuţei sau Lacedemonei doar să-l hrănească şi să-l primenească. Medita neobosit în aerul închis şi scria în câteva caiete groase având marginile ferfeniţă, din care nimeni nu reuşise să citească vreun rând. Dormea cu ele sub cap, le ţinea pe genunchi pierdut în gânduri, apoi scria îndârjit,scrâşnind din dinţi, parcă vărsându-şi în el toată furia neputinţei, toată cerbicia singurătăţii sale.
Dacă la aparat tot s-a anunțat că este revoluție și, pe deasupra, afară era o moină care îi scotea din case până și pe cei mai leneși, sătenii din Glodenii Mari și-au zis să nu stea așa, ca proștii. Era cumva chip de rostuială, numai să te miști repede ... Bucăți de acoperiș smulse de pe grajdurile ceapeului, iesle, marmite, parii staulelor, dale de beton, spalieri de vie, scânduri, țevi de udat, pompe, dar câte altele nu, puteai să vezi apoi mai în toate ogrăzile. Și după câteva luni unii rupeau bucăți din zidurile fermei zootehnice, după care curățau cărămizile de mortar cu ciocanul și dalta, încercând să le recupereze cât mai întregi.
Mari, grei, alunecând încet printre moleculele de aer, fulgii de zăpadă îi atingeau fața imobilă pe măsură ce înainta pe podul ușor înzăpezit. Nu se gândea la nimic. De fapt de aia se afla acolo… ca să nu gândească. Cu capul ușor ridicat înspre cer, se oprește din mers, închide ochii și atinge cu mâna dreaptă balustrada rece ca gheața pipăind ușor fiecare fulg de zăpadă. Când ajunge cu suprafața degetolor la metalul rece începe să perceapă sunetul apei care curgea sub el și cum distinct se auzeau bucățile de gheață lovindu-se între ele. Zăbovește așa câteva minute, timp în care își golește mintea de orice imagine, culoare, sentiment sau gând răzleț…
Când coboară fața și deschide ochii, își dă seama cât de mult a înaintat, aproape până în mijlocul podului pustiu de mașini.
Laura se aşeză pe steiul de lângă mormânt, îşi acoperi genunchii cu poalele rochiei, căutând, cu o mină speriată, împrejur. Nimeni însă în jur, cimitirul era acum pustiu, dată fiind ora deja foarte târzie. În fapt, doar o pace adâncă şi largă mângâia acum cele câteva cioturi de lumânare, care vegheau aprinse, lângă crucile de marmură, unde se afla acum şi Laura, adăstând lângă îngerelul din ipsos, din dreptul mormântului lui Lulu.
Comentarii aleatorii