În particular, Trică Tălălău - care n-avea un ochi și de aceea i se spunea Chioru lui Tălălău - era un om tare de treabă. Vara muncea cu ziua pe unde apuca să le astupe gura alor săi, că avea o casă de copii. Acu, nu era vorbă, casa-i (din chirpici) nu întrecea ca mărime cantonul Chefereului, de la barieră.
Adesea, aflat în curaj, și la două sute de rom - ăla era, povestea asistenței formată din bețivii satului (Cărbune, Racliș, Bostacă, Bariz, Prună, Mechea și Bodoagă) că, odinioară, fecior la tat-su când era, apuca de coarne taurul nărăvaș, ce sărea prin bătătură, și-l izbea de pământ de-i trecea numaidecât cheful de împuns ori de zburdat.
După ce se convinse că e mai bine să fi om decât lup, unchiul Fedea se întoarse acasă cu mâna stângă în ghips, cu dreapta în fund, cu fundul oblojit şi cu sufletul «varză a la grec».
Zile amare, de «of» şi «vai», sosiră pentru unchiul Fedea – de lucrat cu o mână nu putea să lucreze, de şezut... nici vorbă! Căci şezutul pe scaun, pe pat, pe prag, pe iarbă etţetera, etţetera, e o treabă seriosă ce necesită un fund sănătos, pe când fundul unchiului Fedea...
Cât era ziulica de lungă stătea sărmanul lungit pe burtă şi ofta mai ceva ca ghezeşul prin tunelurile de pe Dealul Ştefăniţei. Şi colac peste pupăză murise şi Dochia a lu’ Costache.
...Poate că ar fi trebuit să mai treacă ore bune pănă să conștientizeze țeapa pe care o luaseră. Patru perechi de ochi lustruiau pereții, fără ca să se intersecteze între ele. Nici una dintre aceste perechi de ochi holbați și amețiți de alcool nu era dispusă să-si citească în celelalte propria rușine și teamă. Era singurul lucru care încă le mai ținea în lumină.
După discuții purtate în surdină, apoi reluate mai tare și condimentate cu tuse de apropo, după mai multe ocoluri încununate cu amabilul „pot să vă mai aduc ceva?”, ospătarul, dezlegat probabil de patron, se apropie de masa celor patru. Își drese vocea teatral.
"Ce ploaie nesuferită! Mă doare înfiorător capul şi cu toate astea trebuie să fiu lucid. Pe vremea asta haínă şi în bezna asta nu poţi şti niciodată ce se poate întâmpla pe şosea. Am străbătut jumătate de drum şi parcă merg de o veşnicie! Noroc că maşina merge ca ceasul, asta mi-ar mai trebui pe mizeria asta de afară, o pană” îşi spuse Radu privindu-şi ceasul fosforescent.
Maică-sa îl rugase să nu plece, să amâne totul pe mâine, când poate vremea se va îndrepta, dar el nici nu voia să audă de aşa ceva. Ce ştia mama despre iubirea lui, despre destin, despre ce poate face depărtarea dintr-un îndrăgostit! Nerăbdarea lui de a o revedea pe Liliana era mai puternică decât zloata de afară.
Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.
Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ținea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.
Comentarii aleatorii