Pe Duțu lui Chivercă nu trebuia să-l mânii niciodată. Dar parcă se putea ? Foc și pară se făcea din te miri ce. În sat nu avea nicicum egal. Unul chiar, nu se știe cine, îi scornise o poreclă pe măsură: Nervosul. Amară coajă de pâine mai mânca Aglaia, nevastă-sa, cu el, de-o viață. A avut o groază de îndoieli de la început că o va scoate cu bine la capăt, da` tot s-a lăsat dusă că nu prea avea încotro. Cu puzderie de frați, mai mari și mai mici decât ea, și fără părinți – tatăl îi murise în anii războiului, iar mama în vara pustiitoarei secete din `47 -, risca să-și împletească albe cosițe și să n o mai ceară nimeni în veci. Pentru o scurtă vreme au stat împreună cu ai lui Duțu.
A fost odată o vrăjitoare tânără şi aparent extrem de fragilă. Mijlocul ei era subţire să o cuprinzi cu palma, iar toată ziua cânta. Ar fi dansat de dimineaţă până seara, apoi tot ar fi reuşit să zboare pe mătură noaptea întreagă. Avea magia în sânge. Cum începeau sclipirile primelor stele, cum o atingea în simţire prima rază de luna pe dată se transforma. Uita tot ce îşi propusese ca o fată normală, fără puteri deosebite.
În mod firesc ar fi trebuit să fie rea, însă era jumate -jumate şi bună şi rea. Pur şi simplu nu putea lua o hotărâre definitivă.
Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu, printre neamurile care îşi boceau răposatul.
Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.
– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe...
Greu le-a venit gârleștenilor fără preot aproape un an, după trecerea la cele veșnice a părintelui Costea. Speranța era, ca din următoarea vară, când se dau examenele de absolvire a Seminarului, să i se repartizeze parohiei un tânăr preot. Așa a și fost. Vladimir Emacu, de loc din părțile Tescanilor, terminase cu bine în acel an Seminarul Teologic de la Mânăstirea Grecului. Față de cei din seria lui era mai mare cu câțiva ani buni, pentru că, după ce a urmat opt clase, a făcut trei ani școala profesională de lăcătuși de pe lângă Depoul de locomotive.
Vântul turbat e o cauză nobilă de discuție. Un vânt turbat stătea
într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt
colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici
și mărgelele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu
fuste mari, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și
siguranța de atâta cutare negăsire.
Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse din bucătăria
largă, afumată unde soldații pe cai sărutau din buze, nevestele altora.
Era cald și niciunsteag nu flutura în bernă.
Pasta din caserole era exact al dente îmbibată în uleiuri râncede de
Comentarii aleatorii