Trecuseră o noapte și o zi, amândouă de pândă, somn pe sponci, imprimeuri pe frunte cu elemenții caloriferelor, vise, amintiri, planuri de viitor, sandwich-uri „la botul calului hămesit”, priviri strălucitoare, discuții și discuții, imagini color despre Revoluție. Dispăruse euforia din "douăș'-doi", a clipelor din care îmi veneau în memorie, conjugate familiar, săriturile și urletele noastre din jurul televizorului, eu și părinții mei, alți ca mine și cei dragi lor, toți convocați spontan să participăm, chiar dacă numai ca figuranți tropăitori și urlători, la schimbarea istoriei.
– Petre, vin jăndarii! spuse intrând în odaie nevasta lui Klontz.
Klontz vru să iasă în întâmpinarea lor, însă ușa se deschise înainte să ajungă la ea și în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?... întrebă Klontz neliniștit.
– Pe cine? zâmbi căpitanul către profesorul Stănescu.
– P-p-pe Maxim... se bâlbâi Klontz.
– L-am găsit! Spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună ca o sentință în propriile sale urechi:
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! răspunse ironic căpitanul.
Se sfârșea toamna, priveam prin jaluzele orașul. Căpătase forma unui creuzet brun, în care frunzele arse apăsau umerii blocurilor, îndreptându-le ferestrele către trotuarele sparte. O desenasem în cărbune, pe o coală și încercam să privesc, prin transparența foii, suprapunându-mi ochii irișilor ei schițați, lipiți de geam. Nu reușeam, aș fi putut crede că orbisem, că orașul nu există, murmurând cântat “L`essentiel est invisible pour les yeux”, ca un mic prinț. Era bine…
Nu o mai întâlnisem de o săptămână, dispăruse de pe traseele pe care îmi fixasem posturi de pază. Adi Bălan, colegul meu, o văzuse cu trei zile în urmă, în piață, cumpărând garoafe. “Nu, nu m-a întrebat de tine…”
Vișinel se scoală mahmur, iese afară pe urma făcută de cîine, se oprește la poartă, lîngă locul unde cîinele a îngălbenit spuza brumii, chibzuiește cu mintea tulbure, apoi o ia pitit pe după gard, ca să nu-l vadă Marița, nevastă-sa „de-al doile”. Mai întîi se oprește la privatizați și bea cît are bani. Neostoindu-i-se setea lui cea mare, arșița ce i se urcă din măruntaie ca din fundul Gheenei, merge pe la gospodari și bea în baza zilelor-muncă pe care urmează să le facă la primăvară. Pe urmă se întoarce acasă smintit și ticăloșit cu asupra de măsură. Blestemă și urlă cît ce poate pînă ce îngrozește tot satul. Turbarea și îndrăceala lui se ridică pînă în ceruri la Domnul-Dumnezeul Slavei și Adevărului. Și-odată Preaînaltul și-a ieșit din răbdări:
1. La noapte vine prietenul meu richard, cel cu ochii albaștri. Vine aici numai dacă vrea ceva, să îi aduc cafea într-o sticlă, să îi dau un tricou al fratelui meu, un sandwich pe care i l-am pregătit dinainte; ar vrea el să-i fac loc în pat. Bate în geam, pentru asta îi trebuie mult curaj, pe strada principală este un restaurant deschis tot timpul. Cine l-ar vedea în fața geamului, ar crede că e un hoț. Dar el nu se furișează, vine greoi, cum îl știu, își dă seama că fetele care fumează pe terasa restaurantului nu se uită la el. Pare trist. Nu stă mai mult de cinșpe minute, îmi strînge mîinile sau îmi promite că va aduce înapoi ce i-am împrumutat. De obicei, citesc pînă cînd vine el, mare lucru nu poți face în casa asta goală.
Comentarii aleatorii