Cu totul altă atmosferă domnea în casa Annei Surduc, care spre deosebire de bătrânul Klontz nu-și găsea locul de bucurie.
La început, înainte de sosirea musafirilor era foarte îngrijorată. I se cuibărise în suflet o frică de nedescris care parcă o sugruma și nu o lăsa să respire. Spera din tot sufletul că musafirii din Cluj se vor opri la Klontz, dar Maxim i-a dat de înțeles că profesorul Stănescu cu fiică-sa s-ar putea să vină la ei.
– Vai de mine și de mine! șoptea învârtinduse prin casă. Ce o să mă fac eu cu așa domni, cum să vorbesc cu ei, cum să mă comport să nu-l fac de rușine pe Maxim? Mai bine s-ar opri la Klontz!
Când Andrei opri căruța și strigă la Mărioara să deschidă poarta, Annei începură să-i tremure mâinile și picioarele.
Gâfâi. Inima mi-a ajuns în gât. Am fost, la un moment dat, ultimul din pluton. Acum câțiva m-au depășit cu o tură. Este ultima mea șansă. Niciodată să nu te grăbești. Ajungi mai repede acolo unde nu vrei. Un cui se înfige în inimă. Gâfăi. Inima …Nu. Ba da. Nu asta vreau. Vreau…Am vrut. Ce am vrut? Capul îmi plesnește. Gâfâiala nu se mai aude. Nu o mai aud. S-a mutat în rărunchi, în picioare, în tot corpul. Întregul care sunt eu…Nu mai gâfâi. Fibrele se contractă-decontractă spasmodic. O lumină imensă…Explozie. De întuneric luminos. Încetinesc ritmul. Ritmul mă încetinește. De ce? Ultima șansă? Pe dracu'! Cine vorbește? Și de ce?… Se destinde. Simt cum începe să se destindă. Cine? Alergarea care, încă sunt Eu. Eu? Nu. Eu sunt cineva din afară care mă privește alergând. Mecanic. Am vrut-o.
Se stabilise în coliba veche a unui paznic la vii. Din deal, din foişorul putred, privirea îi cobora pe treptele teraselor până în lunca îngustă a Turbatei. Copiii priponeau caii, alungau cârdurile de raţe, căutau cuiburi de păsări în sălciile bătrâne şi se scăldau în iazul minat al Liliechioaiei. Cosaşii greoi veneau pe drumul Mălăienilor purtându-şi uneltele mai trufaşi decât războinicii din vechime. Drumeţii grăbiţi se pierdeau în perdeaua răcoroasă a nucetului mergând spre gară. Două femei îngenuncheară, cu mâinile sprijinite de ghizdurile de piatră înverzită a fântânii, potolindu-şi setea cu privirea pierdută în adâncul nisipos al acestora. Le bănuia mirarea prelungită la vederea învolburării mulcome a izvoarelor ce răscoleau firicelele cuarţoase.
Noaptea cu geaca nou-nouţă cumpărată încă din zori de la magazinul chinezesc, a intrat uşor în casă, fără gălăgie, în lucrurile nemişcate, în patul meu rece, în mine ca o umbră străină pentru care nu aveam rezervare. Sumbră şi neliniştită s-a tot foit pe spătarul sufletului meu din piele fină. Şi acum, după ce m-a părăsit, i se cunosc urmele. Nu ştiu unde dispare ziua, iar către seară se întoarce mereu deprimată.
A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:
- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?
Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…
Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:
- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?
Comentarii aleatorii