"Ce ploaie nesuferită! Mă doare înfiorător capul şi cu toate astea trebuie să fiu lucid. Pe vremea asta haínă şi în bezna asta nu poţi şti niciodată ce se poate întâmpla pe şosea. Am străbătut jumătate de drum şi parcă merg de o veşnicie! Noroc că maşina merge ca ceasul, asta mi-ar mai trebui pe mizeria asta de afară, o pană” îşi spuse Radu privindu-şi ceasul fosforescent.
Maică-sa îl rugase să nu plece, să amâne totul pe mâine, când poate vremea se va îndrepta, dar el nici nu voia să audă de aşa ceva. Ce ştia mama despre iubirea lui, despre destin, despre ce poate face depărtarea dintr-un îndrăgostit! Nerăbdarea lui de a o revedea pe Liliana era mai puternică decât zloata de afară.
„ E noapte, eşti neodihnit, uită-te cum arăţi, eşti nebărbierit, răvăşit de nesomn, de când cu procesele astea...”, îi spusese ea îngrijorată.
Îi promisese mamei că se va opri la un hotel înainte de a-şi vedea logodnica. Tot nu ar putea dormi acasă, nemaisuportând încă o noapte fără să o vadă. Şi apoi, ea îl aştepta.
Maică-sa se apucase să-i pregătească mica geantă de voiaj pe care o căra cu el prin micile oraşe de provincie, pe unde îl aruncase meseria de avocat. Îi aranja cămăşile şi lenjeria de corp şi plângea. Ca şi atunci, când îi pregătise valiza verde de lemn, cu care plecase în armată. Şi, tot ca atunci, se temea pentru el, ştiindu-l prea crud pentru o astfel de încercare, socotindu-l tot copilul ei, căruia îi povestea câte în lună şi în stele înainte de culcare. El era însă un încăpăţânat incurabil. Încăpăţânat ca taică-său. Maică-sa ştia că, dacă a hotărât să plece, va pleca.
Rar îl depăşeau maşini, iar lumina farurilor abia mătura în răstimpuri şoseaua, ameninţată să fie înghiţită de lăcomia ploii ce cădea din cer cu înverşunare.
“Săraca mama, cred că n-a adormit nici la ora asta. Aşa face ori de câte ori plec undeva, face noapte albă şi se închină. Cu atât se mai ţine săraca, cu rugăciunile. Mi-aduc aminte, când mă aştepta să ies de la şcoală de frica băieţilor mai mari, care ne urmăreau pe cei mai mici să ne ia banii de turtă dulce, trecea cu mine prin faţa bisericii şi-mi spunea: „ Uite, roagă-te în gând să creşti mare şi cuminte!” Şi atunci mă rugam. Încet. În şoaptă. De teamă să nu mă audă cineva şi să-l ajute pe el rugăciunea, nu pe mine".
Gândurile îi zburau la clipele acelea, poate cele mai fericite din viaţa lui, exceptându-le pe cele de acum, când speranţa că o va revedea pe Liliana îi făcea inima să cânte de fericire.
În ultima clipă observă o siluetă care trecu în fugă şoseaua, ca o străfulgerare prin sita deasă a ploii, măcinată în mii de puncte luminoase în bătaia farurilor. Apăsă pedala de frână până la podea, maşina tranformându-se într-un animal nărăvaş.
Când simţi că motorul s-a oprit, deschise portierea şi privi înapoi în noapte. Observă o mogâldeaţă ce încremenise în bezna şoselei.
- Pe vremea asta îţi arde de glume? se adresă el siluetei din noapte. N-ai văzut lumina farurilor, de ce ai trecut în fugă şoseaua?
Se străduia să desluşească prin smoala nopţii dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie. Mogâldeaţa se apropia de el uşor, ai fi zis că plutea. Era o femeie, cu o broboadă de lînă pe cap, înfăşurată într-un trenci de ploaie, lung pînă în călcâie. Firicele de apă i se prelingeau pe sprâncenele arcuite, pe ochii mari, speriaţi, de-a lungul pomeţilor ieşiţi ai obrazului.
- Bună seara! a şoptit ea cu o voce tremurândă, marcată parcă de emoţia prin care trecuse, auzind scrâşnetul frânelor maşinii la doi paşi de ea.
- Bună seara! răspunse Radu. Era s-o păţiţi, adică.... s-o păţim... Norocul d-voastră că nu m-a cuprins oboseala şi mai am reflexe. Altfel...
- Altfel... îl îngână femeia, privindu-l dintr-odată cu interes. Am văzut lumina farurilor, am crezut că am timp să trec. Mă temeam să nu vă pierd... La ora asta, o altă maşină... Trebuie să ajung la sora mea, stă la 5 km de aici...în staţiunea de tratament.
- Acolo merg şi eu, dar la ora asta? E aproape douăsprezece...! O femeie singură!
- Ştiţi, e bolnavă grav, mi-a trimis vorbă prin cineva să vin neapărat să o văd. E singură şi mai are şi doi copii de îngrijit.
- Da, atunci, într-adevăr, cred că îi este foarte greu. Îmi face plăcere să am pe cineva lângă mine. Pe o vreme ca asta...
Femeia a urcat în maşină şi şi-a scos broboada de pe cap. Era tânără. O figură interesantă, limpede, trădând o voinţă deosebită.
- Şi, dacă nu apăream eu, aveaţi de gând să mergeţi pe jos până acolo?
- Da, ce vă miră, v-am spus, e foarte bolnavă, trebuie să o ajut! E sora mea. Şi, mai sunt şi copii...
- Oricum, nu ştiu câţi oameni ar face gestul ăsta pe o aşa o vreme...
- Aveţi dreptate, domnule, lumea s-a schimbat, s-a schimbat mult...
- Scuzaţi-mă, nici nu m-am prezentat... Radu...Radu Petrescu...avocat...şi un pic poet în timpul liber dintre două procese...
- Lumea e din ce în ce mai rea, domnule Petrescu, spuse femeia. E hotărâtă să schimbe toate proverbele pe care le-a învăţat şi să păstreze doar unul. Sunt în stare să se sfâşie unul pe altul, ca lupii...
- Spiritul gregar ne-a cuprins pe toţi, aveţi dreptate! Trăim îmbrăcaţi în haina de mucava a convenţiei şi minciunii, haină pe care o dezbrăcăm numai seara la culcare. Numai atunci, ruşinat de micimea lui, întâiul om, eu, dumneata sau un altul, se prăbuşeşte sub sabia neiertătoare a conştiinţei. Şi atunci închidem ochii şi adormim. Şi visurile noastre nu sunt altceva decât dorinţe pe care nu ni le vom putea împlini niciodată aici, pe pământ. Fie datorită aroganţei noastre, fie datorită unei voinţe la limită. Poate doar acolo, într-o altă existenţă, despre ale cărei reguli şi legi nu cunoaştem nimic. N-aţi visat vreodată ceva uluitor, care aţi fi vrut să se întâmple aievea a doua zi, când v-aţi trezit? Pentru ca apoi să realizaţi că totul e amăgire, proiecţie iluzorie a eului dornic să atingă stelele... Şi nu v-a urmărit acel vis zile întregi, n-aţi făcut totul ca măcar o părticică din el să se împlinească?
- Ba, da!
- Dar substanţa visului se disipa la lumina zilei şi se destrăma, deşi îl simţeaţi ascuns undeva, înlăuntrul fiinţei, pulsând ca o meduză în derivă. Eu sunt avocat şi, e adevărat, noi ne supunem unor legi de-a pururi neschimbătoare. Zeiţa noastră, a dreptăţii, nu ne îngăduie să visăm atunci când dăm verdicte. Balanţa ei e veşnic într-un echilibru statornic, chiar dacă lumea încearcă să o încline în partea care-i convine... Şi, chiar dacă par un om al raţiunii, mi se întâmplă să visez uneori cu ochii deschişi. Visez lucruri de care mi-amintesc în răstimpuri cu plăcere. Visez şi fapte care mă sfâşie lăuntric, de care mai târziu mă simt ruşinat. Fiinţa noastră e atât de sensibilă la dorinţe şi patimi încât, nu de puţine ori, sacrificăm idealul pentru un ceas de plăcere sau de nemurire ca nişte biete fiinţe gânditoare.
- Fiinţe gânditoare, da, ca trestiile din butada acelui filozof, spuse femeia. La cea mai mică adiere de vânt ne înclinăm, ne supunem la multe şi la mulţi, uitând ce forţă zace sub îngusta-ne frunte şi printre răsfiratele degete. O forţă în stare să se ia la întrecere cu natura, cu zeii...Dacă zeii într-adevăr există şi nu sunt doar nişte biete invenţii ale oamenilor, conştienţi că nemăsurata lor lăcomie şi cruzime trebuie să se teamă de ceva. De acel ceva pe care l-au situat acolo, sus, într-un spaţiu nemişcat şi într-un timp întors, ca un semn arab, tainic. Acolo, sus, printre aprinsele stele, fiindcă acolo nu putem ajunge nici cu fapta, nici cu cuvântul. Doar ele două pot răni şi ucide. Şi cum să-ţi ucizi zeii, pe care tot tu i-ai plămădit după chipul şi asemănarea ta? Acolo, sus, nu poţi ajunge decât cu nemărginirea gândului. Gândul nici nu poate răni, nici ucide. Prin el ne aducem aminte de cei dragi, ni-i apropiem când îi simţim departe şi singuri. Ni-i recompunem prin şuviţele de timp memorat, prin fragmentele de imagini ce ne revin obsedant, ca să-i putem iubi. Prin gând mi-am adus aminte de sora mea, de copilăria noastră, de jurămintele făcute. De aceea nu mă pot opri nici noaptea, nici întinderea de apă care se cerne nemilos. Văd, într-adevăr, că sunteţi şi poet...după cum gândiţi...dar viaţa nu este aşa. Ea este mai înşelătoare decât orice femeie frumoasă şi atrăgătoare...! Pe când moartea...Moartea este sinceră, deşi crudă. Ea niciodată nu înşeală, cum face uneori cu noi viaţa. Când trebuie să apară, ea vine, plutind ca un fluture de noapte, gravă, dureroasă...Dar atât de reală în siguranţa cu care ştii că se va întâmpla...într-o zi...într-o noapte, bunăoară, ca aceasta...
- Locuiţi prin apropiere?
- Da, chiar acolo unde ne-am întâlnit. Adică...unde era să...
Radu o privea şi-şi dădea seama că de data asta îl minţea. Cunoştea bine locurile, drumul ăsta spre Liliana îl făcea o dată pe săptămână ca să o vadă şi nu exista nici o localitate prin preajmă. Sau poate oboseala lui, noaptea de afară, îl făceau să nu se mai orienteze. Dar era sigur, acolo nu se afla decât o pădure mare, atât.
- Văd că nu mă credeţi! Stau la mai puţin de un kilometru de şosea, în pădure, într-o casă lăsată moştenire de la unchiul meu, care a murit vara trecută de o epidemie. Era negustor şi plecase la Smirna să cumpere marfă. S-a dus. S-a dus, ca şi când n-ar fi fost niciodată. Aşa ne ducem cu toţii. Ce păcat însă că unii sunt sortiţi să piară de tineri...
- Şi mama zice la fel. Dacă aşa îi este scris omului...
- Da, îl îngână femeia, trăgându-şi pe lângă ea trenciul îmbibat încă cu apă. Potrivnică vreme, spuse ea, scuturându-şi părul. Mi-aduc aminte, când eram mică, tata mă lua cu el noaptea în pădure la tăiat lemne. Era pădurar. Se scula în miezul somnului ca să ajungem la timp. Spunea că pentru fiecare lucru pe lumea asta există o vreme. Aceea era vremea lui, ca să taie copacii. Când intram în pădure colcăiau peste tot umbrele nopţii, alergându-se prin scorburile bătrâne. Întotdeauna mi-a fost frică de umbre, îmi dădeau fiori, parcă din spatele fiecărui copac stătea să-mi sară în spate cineva. Tata mă ducea întotdeauna lângă un stejar falnic, acolo spunea el că este ascunzătoarea lui. Stăteam într-o scorbură ştirbă şi auzeam cum tata culcă la pământ copacii. Întotdeauna mi se părea că fiecare copac cerşeşte cu glas de om îndurare tatei, şi, când cădeau răpuşi la pământ, strigau sfâşietor. Aţi auzit vreodată un copac cerşind milă? Şi azi, ca şi atunci, îmi este frică de umbre.
- Atunci de ce v-aţi încumetat să ieşiţi pe o vreme ca asta?
- E vorba de sora mea, cum v-am mai spus...
- De ce nu vă daţi trenciul jos, e destul de cald în maşină?
- Nu, nu e nevoie, a spus femeia şi şi-a strâns reverele largi pe lângă gâtul firav. Mă simt mai bine aşa. Oricum, nu mai avem mult de mers până acolo. E trecut de miezul nopţii, ar fi trebuit şi d-voastră să faceţi un popas, să vă odihniţi.
- Nu pot, mă aşteaptă Liliana, pentru ea fac efortul ăsta, o dată pe săptămână. Mi-e tare dor de ea. A fost repartizată medic în staţiunea de tratament de la poalele muntelui şi, cum fiecare trebuie să-şi vadă de cariera lui, până una-alta ne mulţumim cu aceste întrevederi scurte.
- Liliana? Parcă mi-e cunoscut numele. Am cunoscut acum câţiva ani în staţiunea de tratament o fată cu numele ăsta, ce coincidenţă, tot medic.
- Liliana Negulescu, logodnica mea. Cel puţin pentru câteva luni. Apoi va deveni soţia mea...
- Negulescu ziceţi, spuse femeia şi-şi puse mâna la gură ca un copil surprins de greşeală. Dar bine...
- Ce vă miră? E un nume la fel ca toate celelalte...
- Am cunoscut o Liliana...Liliana Stratulat, doctoriţa din micuţul meu orăşel, fostă Negulescu, da, mi-amintesc.
- Fostă Negulescu?
- Era căsătorită de ani buni, acum o cheamă Stratulat, după soţ. O cunosc bine, a venit de câteva ori la copiii Steluţei, sora mea...
- Imposibil, domnişoară! Cred că nu vorbim de aceeaşi persoană! Acum 2 săptămâni ne-am văzut acolo, am stabilit pentru la vară nunta.
- Liliana pe care o ştiu eu are şi un copil... Poate mă înşel eu şi nu vorbim de aceeaşi persoană...
- Auzi, Liliana căsătorită! Ce-o să mai râdă, când o să-i spun! zâmbi Radu.
Tot restul drumului nu şi-au mai vorbit, fiecare cu gândurile lui, iar la intrarea în oraş femeia îl rugă să oprească.
- Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa d-voastră. Trebuie să mă achit cumva... Orice serviciu se plăteşte pe lumea asta!
- Vă rog, nu aveţi de ce, a fost plăcerea mea...
- Nu se poate, măcar simbolic!
Şi femeia scoase o monedă pe care o strecură în palma lui Radu, care, vădit incomodat de situaţie, o vârî repede în buzunarul hainei.
Răsuflă uşurat că a scăpat de fantasmagoriile femeii. “Poate nici nu era în toate minţile”, îşi zise el, “avea o privire tăioasă, rece, parcă privea prin mine...departe…”.

***

S-a oprit la hotelul din centrul oraşului. Era 5 dimineaţa şi nu voia să o deranjeze pe Liliana de la ora aceea. Va face o baie, se va bărbieri, în fine, va arăta ca omul. Se privi pentru câteva clipe în oglinda tulbure din baie. Nu se mai recunoştea! Parcă ar fi îmbătrânit peste noapte! Se linişti şi îşi spuse că după un somn de câteva ore va fi mai proaspăt. La ora 8 coborî în oraş. Cumpără un ziar. Ştiri plate, cancan-uri de provincie. Liliana stătea în gazdă la o bătrânică simpatică, care-l plăcuse pe Radu, de cum îl văzuse prima oară, adoptându-l ca pe un fiu. Coana Marta, căci despre ea era vorba, era o femeie de treabă şi distinsă. Cu gândul la întrevederea cu ea, Radu deschise uşor portiţa casei. Grădina din jur te îmbăta de mirosul trandafirilor ce abia respirau sub ultimele picături de ploaie. A sunat scurt, de trei ori. Asta era convenţia lor. Liliana avea zi liberă şi planificaseră să meargă pe munte. În prag apăru un puştan îmbrăcat într-un trening, cu un sac tip sport pe spate, semn că mergea la vreun antrenament.
- Bună dimineţa, îi spuse el lui Radu, măsurându-l din cap până-n picioare, pe cine căutaţi?
- Pe Liliana. Sunt Radu, logodnicul ei. Tu cine eşti, nu te-am mai văzut până acum?
- Aşteptaţi o clipă, să o chem pe mama.
Din cadrul uşii îl privea o femeie la vreo 35 de ani, corpolentă, cu faţa numai zâmbet.
- Bună dimineaţa, pe cine căutaţi?
- Pe Liliana. Adică, domnişoara doctor Negulescu, logodnica mea...
- Nu stă nimeni aici cu numele acesta! Ce stradă căutaţi?
- Orhideelor. Numărul 6...
- Asta e adresa, dar nu stă aici nici o Liliana.
- Atunci, vă rog, coana Marta e acasă? Cred că e o confuzie la mijloc...
- Coana Marta?! Bunica nu mai este printre noi de câţiva ani. A căzut din picioare, aşa din senin, fără să fi suferit de ceva. Inima. Inima i-a cedat. Mare păcat! Ah, staţi o clipă, da, mi-amintesc, ştiu că a locuit la ea un timp o tânără. Nu-i mai ştiu numele, noi stăteam în alt oraş şi mai mult ţineam legătura telefonic cu bunica. Ştiu că prezenţa fetei a contat enorm în singurătatea şi bătrâneţea bunicii. O iubea mult, fiindcă fata suferise ca şi bunica o decepţie în dragoste.
- Cum adică, suferise...?
- Da. Bunica avusese un logodnic, n-au apucat să se căsătorească, războiul...
- Bine, dar ce legătură avea asta cu tânara fată? Cu decepţia ei în dragoste…
- Exista o legătură, fiindcă şi fata fusese logodită, dar nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu s-a mai căsătorit... După un timp bunica ne-a spus că fata s-a căsătorit cu un băiat de pe aici. Unul Stratulat...Au plecat în alt oraş, la părinţii lui.
- Doamnă, dar e imposibil, acum două săptămâni am fost aici! Am servit masa cu Liliana şi coana Marta în grădină...
- Domnule, vă văd om serios! Nu pricep nimic din ce-mi spuneţi. Înţelegeţi, bunica a murit, altceva nu ştiu ce să vă mai spun...
- A murit, şopti Radu... coana Marta... şi Liliana...
Privea tufele de trandafiri cu senzaţia că mai purtau culoarea şi mirosul de acum două săptămâni, că erau tot ei, neschimbaţi sub trecerea timpului.
„ De ce femeia asta îmi spune lucruri de care îşi aminteşte vag şi atât de triste?” murmură Radu ca pentru sine. “M-am întors la Liliana şi ea nu mai există. Fiindcă, dacă s-a mutat sau, mai rău, s-a căsătorit, ea înseamnă că nu mai există pentru mine. Dar de ce să se ascundă de mine? De ce?”.
În urechi îi răsunau crâmpeie din conversaţia purtată cu însoţitoarea sa din noaptea trecută.
„ Ce păcat că unii sunt sortiţi să moară de tineri!”.
Cuvintele ei îi răsunau în cap ca nişte sentinţe. Ecoul lor îl purtau undeva, departe. Dorea să ajungă cât mai repede acasă. Să uite totul. Să se trezească ca dintr-un vis urât şi mama să-i spună: „Hai, leneşule, dă-te jos din pat! E timpul să mănânci şi să pleci. Te aşteaptă Liliana. Dacă te-aş fi lăsat să pleci azi-noapte pe ploaia aia îngrozitoare...”.
Dar glasul mamei era acolo, peste munţi, şi până acasă mai avea atât de mult de mers. Ziua trecuse pe nesimţite şi amurgul cobora peste case. Ştia că îl aşteaptă acelaşi drum greu, dar era bucuros că nu mai ploua. Deschise geamul şi respiră aerul tare de munte. Gândul că mergea acasă, că va încerca să-şi pună ordine în gânduri – spera ca totul să fie doar un vis, un vis urât şi doar atât - să uite întâmplările acelei zile, îl linişti. Şoseaua se uscase între timp şi putea rula cu viteză mai mare. I se păru că cineva îi face semne disperate de pe marginea şoselei. O recunoscu pe însoţitoarea sa din noaptea trecută.
- S-a întâmplat ceva, domnişoară?
- Nu, am internat-o pe soră-mea, iar cei doi copii i-am lăsat în grija unei vecine mai în vârstă până la sfârşitul săptămânii, când voi veni iar aici. Trebuie să ajung acasă, mă aşteaptă mama, cine ştie câte gânduri şi-o fi făcut... Ştiam că pleci, aşa că...
- Cum adică ştiaţi că plec? o întrebă Radu, vădit deranjat de modul ei de adresare, ce spărsese barierele politeţii dintre ei.
- Ştiam, pur şi simplu. Doar ţi-am spus că Liliana s-a căsătorit. Ţi-am spus sau nu?
- Da. Şi nu v-am crezut. Cu toate astea la casa aceea nu mai stătea nimeni, nici măcar coana Marta. Şi doar acum două săptămâni am stat împreună sub bolta de trandafiri. Liliana mi-a promis că-şi va lua o zi liberă să mergem la munte... Apoi vom comanda verighetele...
- Şi, cu toate astea nu m-ai crezut, cum poate nu crezi nici acum că totul este adevărat. Eşti la fel de încăpăţânat, ca şi taică-tău! N-ai ascultat-o nici pe mama ta şi ai plecat la drum. Dar când ai mai ascultat-o, ca să o faci şi acum!
- De unde...? De unde ştiţi că...?
- De unde ştiu? Radule, sunt multe de spus, dar tu nu mai ai timp să mă asculţi. Nu mai ai timp...
- Cum să nu am timp! Până acasă mai avem de parcurs o bucată bună de drum. Nu mergeţi tot acolo de unde v-am luat?
- Până acasă... Da, până acasă nu mai e decât o bucată de drum. Dar noi nu mergem acasă. Din păcate...
- Cum, adică, nu mergem acasă? Cum, din păcate?
- Aşa, fiindcă aşa trebuie să facem şi nu altfel. Aşa e scris, ţii minte?
- Domnişoară, am acceptat să vă iau cu maşina din bezna nopţii, acum vă fac acelaşi serviciu şi d-voastră îmi spuneţi, adică nu, îmi impuneţi, după tonul vocii, să nu merg acasă! Cine vă credeţi?
- Ar fi trebuit să-ţi dai seama de când ne-am întâlnit. Dar tu te gândeai doar la Liliana, deşi te-am avertizat că ea nu mai există pentru tine.
- Şi totuşi, vreau să ştiu, să aud din gura d-voastră, cine sunteţi? De când ne-am întâlnit, trăiesc ca într-un vis urât, totul îmi pare ciudat şi trist. Ciudat, fiindcă au dispărut pentru mine oameni pe care-i iubeam şi de la care aşteptam acelaşi sentiment. Trist, fiindcă nu pot, şi nici nu încerc să-mi explic de ce au dispărut! Stau şi mă întreb, dacă sunt tot eu, Radu...
- Ai fost tot tu până ieri noapte. De acum înainte nu-ţi mai aparţii prin nimic. Eşti un fost sau un ai fost, cum vrei să spui. Totul depinde acum numai de mine. Mă rugai să-mi dau jos haina de ploaie şi nu vroiam. Nu ştii de ce şi nici n-ai să ştii vreodată. Nu de teamă, nu! Ţi-am spus că nu mă tem de nimic, doar de umbre. Şi tu nu eşti încă...
- Ce? O umbră...?
- Nimic, glumeam. Simple vorbe!
- Vorbeşti vrute şi nevrute. Nici nu te mai ascult, uite am luat-o pe un alt drum!
- Nu-i nimic, mergi înainte! Şi drumul ăsta e bun, este chiar cel pe care trebuia să o luăm de la început. Dar te-am lăsat să te convingi cu ochii tăi că Liliana nu mai există pentru tine.
- Dar nu pe aici am venit! Când o să mai ajung acasă? Şi dumneata, chiar şi dumneata o să întârzii...
- Pentru mine nu-i o problemă. Găsesc eu pe cineva amabil...
- Aşa cum am fost eu?! Şi apoi o să-i înşiri verzi şi uscate până o să-l scoţi din minţi. Ca pe mine!
Opri maşina şi o apucă nervos de reverul trenciului de ploaie pentru a-i citi în ochi ceea ce-i ascundea. Haina alunecă graţios, ca şi cortina de voal între actele unei piese, dezvăluind sub ea o alcătuire diformă, ce nu semăna deloc cu trupul unei tinere fete.
- Dar, bine, dumneata...! bâlgui Radu. Dumneata...!
- Ei bine, eu. Da. Ai înţeles, de-abia acum, dar ai înţeles. Hai, să mergem şi nu te mai opri. S-ar putea să mă răzgândesc şi nu vreau. Mila nu-mi stă în caracter. Chiar dacă eşti atât de tânăr. Cum zicea mama ta?
Lui Radu i se părea că drumul începe să şerpuiască, că urcă şi coboară, ca şi şoseaua de la Hârşova la Constanţa, pe care vară de vară o străbătea alături de Liliana, şi dintr-odată se făcu ziuă. Afară era primăvară, copacii în floare, meri şi cireşi adăpostind pâlcuri de păsări ce te asurzeau cu ciripitul lor. Se auzi strigat şi întoarse capul. Departe, la marginea unei ape, stătea Liliana îmbrăcată într-o rochie de mireasă, iar mai încolo stătea maică-sa cu o pereche de pantofi de-ai lui în mână. Şi-l strigau amândouă şi strigătul lor se transforma domol în plânset, apoi în scâncet ca un bocet vechi. Se întoarse spre însoţitoarea lui, dar aceasta nu mai era lângă el. Mirosul hainelor ei îi stăpânea încă simţurile. Acel parfum oriental, întâlnit prin vreo piaţă din Smirna, îl învăluia, iar ecoul cuvintelor ei se spărgea de timpanul său ca de un dig surpat: ”Ce păcat că unii trebuie să moară aşa de tineri...!” . Încercă să o strige pe mama, dar cuvintele i se topeau pe buze, ca şi cum s-ar fi scufundat într-o mare incandescentă, întorcându-i-se în coşul pieptului în reverberaţii ciudate, inundându-l cu o durere nemaiîntâlnită până atunci, care i se urca pe trup ca o iederă acaparatoare, amorţindu-i braţele, pieptul, ochii, limba, gândul...Totul.
Trebuia să ajungă până la Liliana, pe malul celălalt, să o întrebe dacă totul este adevărat. Dacă rochia aceea superbă era pentru el sau pentru un altul. Se scufundă în apa care-l primi indiferentă. O apă grea, ca de metal topit. Braţele nu-l ajutau deloc să înainteze pe malul celălalt, în timp ce Liliana sau mama, nu mai ştia al cui era glasul, îl chema. Auzi în spate clipocitul apei şi simţi lîngă braţul drept o atingere rece. Un bărbat, stând în picioare, strunea cu o vâslă cerbicia unei bărci ce parcă intrase în vrie.
- Hai, suie-te în barcă, te duc eu până dincolo!
O mână vânjoasă îi prinse încheietura şi-l trase pe puntea coşcovită şi umedă.
- Pentru asta trebuie să-mi plăteşti, însă! Ştii, în viaţă orice serviciu se plăteşte...
Radu îl privi neputincios, neştiind ce să-i răspundă.
- Măcar simbolic, adaugă bătrânul...
Radu îşi aduse aminte de însoţitoare şi de vorbele ei şi scoase din buzunar moneda strălucitoare, pe care o întinse luntraşului. Acesta o vârî în pantalonii largi, cauciucaţi şi zise: „ Acum e bine, putem pleca. Poţi să te odihneşti un pic, dacă vrei...”.
Barca porni, dar în direcţia opusă locului unde îl aşteptau cele două fiinţe dragi. Radu vru să spună ceva, ridică braţul, ca şi cum s-ar fi apărat de ceva nevăzut, dar înspăimântător. Ca şi cum ar fi vrut să se revolte împotriva a ceva nedrept şi crud, dar de netăgăduit. Dar mâna nu-l mai asculta, îi fugise parcă din trup undeva, departe. În urechi se urmăreau crâmpeie din ceea ce odată fusese râsul copilăriei sale, apoi şoaptele de îndrăgostit, glasul ascuţit al aprodului de şedinţă din lungile sale procese, bocetul mamei, strigătul Lilianei, scrâşnetul cauciucurilor, durerea ascuţită din inimă, ca un cuţit de foc. Cu un ultim efort îşi ridică capul ostenit şi privi peste marginea bărcii. Sub orizont se adunau primele semne ale înserării şi turmele de nori, inundate de sângeriul soarelui ce murea ca un taur sacrificat, călătoreau ca nişte herghelii fantastice, dezlănţuite. Ca din senin se iscă ploaia, o ploaie măruntă şi grea, sîcâitoare. Pe malul spre care vâsleau, Radu zări o mogâldeaţă. Părea o femeie cu o broboadă pe cap, făcând semne insistente cu mâna, dar luntraşul se făcu că nu o vede. Radu ştia că acum nu va mai opri în dreptul ei. Acum nu mai avea de ce. Fiindcă acum devenise, ceea ce însoţitoarea îi ursise: un fost sau a fost. Atât.

***

Pe drumul naţional A5 opriseră mai multe maşini. Printre ele un echipaj de Poliţie şi o ambulanţă. Un şofer de Tir zărise spre dimineaţă un autoturism răsturnat şi sunase la 112.
Oamenii, ca întotdeauna în astfel de împrejurări, voiau să vadă ce se întîmplase şi fiecare fabula în funcţie de imaginaţia lui. Un subofiţer transmitea prin staţie, probabil dispeceratului central, amănunte despre accident.
„ E vorba de un tânăr, Radu, Radu Petrescu, avocat... Celelalte date de identificare vi le transmit când ajung la bază... Decedat... Carosabilul umed, viteza, oboseala, probleme tehnice ale autoturismului, nu ştim încă...facem măsurători...!”
Printre cei prezenţi o femeie cu un trenci de ploaie, lung până în călcâie şi cu o broboadă de lână pe cap căuta din priviri pe cineva, neinteresată de accidentul în sine. Descoperi printre gură-cască o pereche de oameni în vârstă, care priveau timoraţi scena.
„ Ei sunt”, îşi zise ea, privindu-i cu atenţie. “Merg la tratament în staţiune. Deh, vârsta, oasele bolnave...Desigur, tremură şi ei la gândul că un astfel de accident i s-ar putea întâmpla şi fiicei lor, ori de câte ori pleacă cu prietenii în vreo excursie. O să-i aştept la ieşirea din pădure, o să le fac semn cu mâna să merg cu ei o bucată de drum. Ce inimă de om ar lăsa o biată femeie singură pe marginea drumului, într-o asemenea pustietate, pe unde numai eu şi îngerii mai hălăduim...”.