Era prin 198o şi ceva, când se desfăşura un C.M. de fotbal în Italia. Lucram la mină la Lupeni. Am coborât prin puţul Ştefan şi aveam ceva cale de mers până la abataj. Ostaşii, care munceau să scoată cărbune pentru ţară, trudeau din greu iar minerii umblau beţi prin subteran. M-am oprit cu băieţii la "front", am scos mâncarea adusă pentru şobolani, ne-am agăţat pachetele cu mâncare de sârme, ca să nu ni le mănânce şabolanii şi am pornit lucrul. Munceam la "răpire", un procedeu prin care se abandonau abatajele care nu mai erau productive, recuperând stâlpii hidraulici, pentru a provoca prăbuşiri controlate. Recuperatul acestor stâlpi, operaţiune periculoasă pentru ce-i ce o practică, se numeşte răpire.
Când Zeus ieși în stradă ploua mărunt și era baltă lângă baltă. Nu era o zi bună de umblat teleleu. Cum nu mai ieșise de ceva vreme, parcă îi părea rău că își găsise tocmai ziua asta să scoată nasul în lume. Când te uitai în sus, la norii compacți, puteai să juri că cerul, oricât de mare ar fi fost el, s-a înecat în stratul de umezeală gri-pâcloasă care îl acoperea. Cu siguranță, lumea asta de azi e altfel decât și-o amintea. Casele s-au micit în spatele gardurilor, diluate de apa ce curge în neștire, și se scurg acum încet, anevoios, în șanțuri. Dar asta este, ce să-i faci, n-are el noroc azi.
Astăzi m-am trezit mai devreme decât în restul zilelor de vacanță. Și-am ieșit afară. Nu era nici cald, nici răcoare. Am vrut să prind fluturi: și albi, și negri, și multicolori. Am luat paleta de muște, și un borcan de opt sute de grame cu filet. I-am găurit capacul. Mă uitam pe fereastra de la balcon. Vroiam să-mi măsor norocul. Aerul era străfulgerat de o groază de fluturi. Am ieșit să prind câțiva. Vreo trei, mai exact. „Asta o să fie mai ușor decât să mănânci vată pe băț la bâlci”, mi-am zis. Eram amețită din cauza luminii. Eu suport destul de greu căldura.Vedeam fluturi peste tot. Păcat că erau floricele albe, de câmp. După un timp a zburat unul pe langa mine. Am alergat după el și l-am prins sub paletă. Îl lovisem ușor de teamă să nu-și piardă polenul și să moară.
Nu numai în casa Annei Surduc toți se pregăteau pentru a primi cum se cuvine musafirii din Cluj, ci și acasă La Petru Klontz, care dorea să-i primească ”boierește”, cum îi plăcea lui să spună. A năimit-o pe Maria Korjeva, cea mai renumită socăciță care pregătea mâncarea pentru toate nunțile, botezurile și alte evenimente din viața satului să pregătească ospățul pentru care tăiase un tăuraș de șase luni, cinci găini și un purcel de lapte. Ba mai chemase și lăutarii din Bocicoiul Mare, că ăștia de la noi nu știu decât ”Hopa tropa pe podele” dar muzicanții din Bocicoi știu să cânte Ceardaș, Polca, Mazurca și Vals, exact ceea ce le trebuie unor domni, că doar n-o să țopăie fata profesorului Stănescu din Cluj ”țupa-țupa Văsăli” ca o căpriță, cum țopăie fetele noastre.
Ceasul anunța ora 07.30. Micul Iuda vru să seteze alarma la nivelul 5, pentru că melodia silențioasă n-ar fi reușit decât să-i strecoare încă un vis psihedelic în somnul matinal. Deocamdată se rezumă să-l oprească. Altfel, avea să sune peste încă 10 minute, încă 10 minute, încă 10 minute…
Luă o țigară din pachetul cu dinți stricați și se duse dezbrăcat pe balcon, trăgând după el un aer ciufut de dimineață.
Din blocul alăturat îl văzu ieșind pe bătrânelul care adoptase un câine vagabond. Cei doi se scoteau la plimbare în fiecare dimineață, la aceeași oră, același minut. Știa asta, pentru că îi urmărise câteva zile la rând. Fără să vrea, bineînțeles.
Comentarii aleatorii