Legenda costumului roșu
------------------------------------
- Mamaie, poți și tu să zici o poveste, așa, ca mine?
Da’ să mi-o zici altfel.
Bunica zâmbi întrebător:
- Alfel, cum?
- Altfel, nu albastră!
- Bine! răspunse ea și se pregăti să depene o poveste nemaiauzită de copil vreodată… Cunoscută doar de lemnele ce trosneau vesel în sobă, aruncând cu scântei unele în altele.
- Micule, dar tu știi de ce e roșu costumul lui Moș Crăciun?
- Cum să nu! răspunse copilul.
- Deci nu e cazul să o iau de la începutul începutului!
- Ba da, mamaie, să o iei de la începutul începutului, că mie îmi place să țin minte tot! o rugă Mic, arzând de nerăbdare…
„Mă simt așa de bine, acum că te-am cunoscut, spune domnul cu pălărie. Nici nu știi cît mă bucur. Te simt acum ca pe propria palmă, nici o ridicătură surprinzătoare, totul e așa neted și plăcut, cunoscut. Păcat numai că nu te pot vedea clar din cauza acestor lumini, sunt prea multe și prea puternice. Sunt niște becuri cețoase, parcă te văd așa, îndepărtîndu-te, ca și cum ai fi în fața mea la o masă și masa s-ar face din ce în ce mai lungă, tu ai ajunge undeva departe. Îmi pierd șirul, știu, dar înțelegi tu ce vreau să spun, da, nu face nimic. Vreau să-ți spun ceva interesant, ceva care să te atragă atît de mult, încît să mă asculți uimită și să nu ai curajul să te ridici să pleci.
Fire extrem de meditativă, Agathon, chiar și atunci când era pus la cele mai grele munci, era de-a dreptul imperturbabil. De pildă, la arat, cufundat într-ale lui, nici nu mai realiza că deviază de la brazdă. Asta îl scotea din sărite pe Chirivoi, stăpânu-su, care uita total de maniere : “Țală, Agathoane, `tu-ți Dumnezeii mă-ti! O ții strâmba Nastasă, tot spre arătură, ha, numai asta știi ?! Închinarea cui mi te-a dat pe cap, azi și mâine!” Câte iuști îi administra pe spinare, și să le numeri era greu. Acu`, și Chirivoi ăsta uza de mijloacele în cauză, nefăcând deloc economie, chiar dacă situația concretă se putea rezolva și prin alte metode, mai umane. Pentru că uman era, într-un fel, și Agathon.
Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
„ O aripă albastră de libelulă” .
Nicicând ispita nu fusese mai mare, nici foamea , setea sau dorința de a-i vedea pe temniceri năvălind să-l chinuiască nu-l îmboldeau mai tare decât amăgirea arzându-l cu scântei reci de ametist să-și întoarcă obrazul tras de la perete. Avea impresia că acea minunăție, neanunțată de nimeni, era o certitudine în lumina pătrunzând într-o bănuială a unei dimineți de primăvară, printr-un vitraliu al clipei scăpată din corsetul realității, aprobând imaginile nefirești ce prindeau viață pe peretele coșcovit .
Comentarii aleatorii