Primul lucru pe care și-l amintea era întunericul. I se păru neobișnuit să se trezească și să fie întuneric. Un întuneric beznă și senzația aceea de ciment rece sub el. În momentele acelea se gîndi că e posibil să fie victima unui coșmar. Închise ochii la loc și încercă să adoarmă și să viseze. Și chiar adormi. Deși era frig. Cînd se trezi din nou era tot acolo. Singurul lucru schimbat era o lumină slabă, difuză plutind ca un abur în jur. Iar locul pe care dormise era chiar ciment. Lumina era așa de slabă încît nu vedea la mai mult de un metru sau doi în jur. Nu îi venea să creadă. Îl cuprinse o spaimă cumplită. Ce căuta acolo? Unde era patul, și camera, sau casa? Fusese răpit? Era o glumă? Un coșm... nu, coșmar nu era. Trecuse de întrebarea asta.
Dincolo de livezile cătunului nostru, de unde începe păşunea ce se întinde până la pădurile Cornetelor, se înalţă semeţi, strălucind sub soare într-o armonie de roşu şi verde cireşii bătrânului Busuioc.
Unii dintre ei, bătrâni, cu crengile rupte de furtuni, alţii mai tineri, înalţi ca stejarii cu coroanele mari şi cu câte o sperietoare de păsări răstignită în vârf. Poamele lor roşii îmi atrag privirea, îmi fac cu ochiul, mă ademenesc, mă cheamă, mă strigă...
Îmi propun să nu mă uit într-acolo, dar nu rezist mult timp şi mă uit pentru că nu se poate altfel.
Mă uit doar şi înghit în sec, la fel cum probabil, se uită şi înghit în sec şi alţi copii.
Cartea de povești se uita la Mic și Mic se uita la carte.
Era foarte frumoasă, dar de când învățase să vorbească nu știa să zică decât un singur lucru:
- Citește-mă!
Ieri “citește-mă”, azi “citește-mă” și mâine tot “citește-mă”, până când băiatul fu nevoit să-i spună, amărât, adevărul:
- Nu vreau!
- Nu vrei, sau nu știi? Pentru că, dacă nu știi, ai putea să înveți, prostuțule! Toate se învață pe lumea asta, nici un om mare nu se naște copil învățat.
- Dar pe tine cine te-a învățat să vorbești? întrebă el; oprindu-se la “prostuțo”, fiindcă nu prea se potrivea.
- Pe mine ?
Pe mine tu m-ai învățat să vorbesc. Ai uitat?
Presimțind că ziua aceea avea ceva neobișnuit, Alex intră pe poarta imensă a facultății cu senzația că iar va lipsi de la aceleași cursuri mai plictisitoare decât după-amiezile în care, dacă nu citea, pierdea vremea prin camera sa din P11, holbând ochii pe pereții igrasioși și ascultând cine știe ce post de radio cu muzică de doi bani. Senzația nu dură nici câteva secunde pentru că, înainte de a o lua pe culoarul care ducea către amfiteatru, Alex se hotărî subit să coboare scările ce duceau către subsolul unde abia se deschisese barul facultății. Ce feeling ciudat avusese când pășise prima oară în acea hrubă, numită bar, unde totuși nu puteai servi nici o băutură alcoolică, dar, mai presus de toate, nu puteai respira normal datorită fumului gros de țigară.
Nu numai în casa Annei Surduc toți se pregăteau pentru a primi cum se cuvine musafirii din Cluj, ci și acasă La Petru Klontz, care dorea să-i primească ”boierește”, cum îi plăcea lui să spună. A năimit-o pe Maria Korjeva, cea mai renumită socăciță care pregătea mâncarea pentru toate nunțile, botezurile și alte evenimente din viața satului să pregătească ospățul pentru care tăiase un tăuraș de șase luni, cinci găini și un purcel de lapte. Ba mai chemase și lăutarii din Bocicoiul Mare, că ăștia de la noi nu știu decât ”Hopa tropa pe podele” dar muzicanții din Bocicoi știu să cânte Ceardaș, Polca, Mazurca și Vals, exact ceea ce le trebuie unor domni, că doar n-o să țopăie fata profesorului Stănescu din Cluj ”țupa-țupa Văsăli” ca o căpriță, cum țopăie fetele noastre.
Comentarii aleatorii