Părintele Fotea a venit în parohia noastră de pe băncile școlii. Încă de la primele slujbe enoriașii remarcaseră că stăpânea meseria „la sânge”. Nu tu bâlbe, nu tu timpi morți…, nici nu realizai când se scurgeau câteva ceasuri. Dar și ce cuvântări ținea! Atingea profund, dar nu brutal, folosind o grămadă de pilde, cam pe toți cei aflați pe cale să intre în stăpânirea Diavolului, de la bețivii comunali, care stăteau zilnic în fața bufetului cu nasul în stacana de votcă „Cristal”, la procesomanii care își târau prin judecăți, din te miri ce, megieșii sau neamurile… Pentru că-și găsi credincioșii cam rupți de lume, trebuindu-le jumătate de zi să ajungă cu căruța la oraș, părintele îi anunță că le va face și o gară în sat.
Sub culmile dealului Doboieş, la o distanţă destul de mărişoară de Sighet şi de satele aşezate prin preajmă, se întindea frumoasa şi bogata gospodărie a lui Iancu Lupu. Câteva zeci de hectare de pământ pe care le întretăia unduindu-se ca un şerpişor, pârâul Ronişoara curgând umflat de mândrie că doar el e singurul sub soare care poate trece fără să-şi ceară voie de la crudul şi zgârcitul gospodar, peste pământurile acestuia.
Însă cu totul de altă părere era crudul şi zgârcitul gospodar Iancu Lupu – dacă pârâul trece peste pământurile sale, înseamnă că este proprietatea sa la fel cum şi cerul ce se află deasupra pământurilor sale este cerul său! Şi ca să demonstreze tuturor că pârâul care trece peste ogoarele sale este proprietatea sa, îl puse la treabă.
Când eram vodă la Moldova...
Se certe ungurii și leșii...
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieșii,
Cu măscărici și lăutari.
Mihai Eminescu, Umbra lui Istrate Dabija-voievod
Fost-a Istrate Dabija-Vodă om de țară, bun, iară bețiv. Be vin mai mult din oală roșă decât din pahar de cristal, scrie Niculce la letopiseț, zicându că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar. La beția lui pre mulți îi da la armaș să-i spânzure. Iar dacă se trezea, nimica nu știa, nici mai întreba; ci-i luase sama toți și, când orânduia ori pre cine la armaș ori la popreală, îi slobozea, căci știau că adăuza nimica nu era.
Alchimistul tocmai terminase de citit o lectură anevoioasă
Magna Principiae Phisicarium, cand Laetiția pătrunse invoalată
prin curbura zidului de tip antic, scorojit. Avea o vitală nevoie
de piatra filozofală pentru neiubirea care o pândea sub alcov.
Bărbatul Laetiției o înșela, aflase, dupa datină cu sora mai nubilă, Calista.
Incestul se pedepsea lent, cu pumnal înmuiat în otravă de mercur,
un strop cât o lacrimă de fecioară.
Sub perdele verzi de catifea se zăreau corsete de tortură și
alchimistului îi lunecă -mirare mirabilis- o iguană gustoasă în
plumbul topit, siderat de buze seci în golul gastronomic.
Văzu stele verzi omul când Laetiția, ornată cu șerpi în păr și viclenie
de senator patricid i se oferi nudă, perversă.
Comentarii aleatorii