Se trezi cu frigul în oase. Simţi legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii şi se sperie. Era gol, alături de alţi morţi, femei şi bărbaţi, cu toţii dezgoliţi şi aruncaţi în neorânduială. Fixă câteva din chipurile de ceară ce-l înconjurau. Tremura. Scăpă de plăcuţa de plastic de la picior şi încercă să se ridice, să umble pentru a se încălzi şi să bată în uşa ferecată pe dinafară pentru a ieşi din morgă. Era neputincios. Nu reuşi decât să dea drumul unui geamăt sinistru, fără ecou. „Să mori la morga, după ce-ai scăpat de moartea cu chip de aramă”. De data asta reuşi să râdă cu poftă, deşi nu-şi auzea glasul. Recapitula în gând chinurile delirului şi apoi negura leşinului sau somnul adânc în care căzuse fără vreo viziune de pe lumea cealaltă.
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Înainte de prima „întâlnire” eram un ateu convins,
atât datorită educaţiei primite, cât şi unor experienţe
personale, experienţe marcante, interpretate – în
cerebralitatea ce mă caracteriza – clar în favoarea
A doua zi Andrei se trezi dis de dimineață să hrănească iapa, se pregătea să meargă la oraș.
– Și Maxim vrea să meargă la oraș – apăru Mărioara în ușă.
– D'apoi eu știu dacă domnul doctor o vrea să vină cu mine la Sighet cu căruța – răspunse ironic Andrei.
– Sigur că vin cu tine Andrei! – se ivi și Maxim în ușă mișcându-și mâinile pe lângă corp ca pentru înviorare.
Lui Andrei, deodată, îi păru rău că-l luase gura pe dinainte.
– Mergeți de vă spălați, iar eu vă pregătesc ceva de mâncare, ca să nu porniți flămânzi la drum – zâmbi bucuroasă Mărioara, privindu-și frații care se pare ca nu-și mai purtau pică unul altuia.
Nimeni nu mai știa cum începuse totul. Ne mai aminteam doar că fugeam din calea apelor. Grupuri răzlețe urcam, de multe ori în fugă, înspre locuri în care speram că apa nu ne poate ajunge. Ploaia cădea deasă, constant, impasibil, dar blândă, fără furtună, fără vreun fulger, fără vreun tunet, care să ne înspăimânte și mai mult. Dar parcă tot nu era de ajuns pentru așa puhoi de apă. Mulți vorbeau că s-ar fi fărâmat barajele din munți, iar acum apele năvăleau la vale. Alții spuneau că barajele fuseseră înghițite de mult.
Urcam. Grupul nostru fusese numeros la început, dar se rupsese în altele mai mici care apucaseră alte căi, în aceeași fugă disperată, de urcuș continuu deasupra apelor.
Comentarii aleatorii