Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără filtru, ca acum 10 ani. Când încă fumam. Cu nesaţ mi-am umplut plămânii. Apoi, am strivit chiştocul între talpa pantofului şi asfaltul fierbinte. Doar ţi-am spus, coborâsem, nu mă mai întrerupe!.
Îmi spuneam că acum e bine, ţigara mi-a ordonat cele câteva gânduri şi mă pregăteam de o altă, scurtă, perioadă de somn liniştit, când… m-a ajuns din urmă. Maşina poliţiei.
Omului îi este frică de moarte, da, dar nu e la toată lumea în aceeași măsură. Îi deosebește gravitatea păcatului pe care îl au de dus cu ei dincolo… Și înțelegerea morții ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire… Pe omul pregătit nu-l sperie nici moartea, nu-l surprinde nici judecata cu traista goală. Nu m-am gândit niciodată dacă moartea este o pedeapsă. Important e să ne găsească pregătiți sufletește... Cel care cugetă la moarte, scapă de moarte, iar cel ce cugetă doar la plăcerile acestei vieți trecătoare, își câștigă moarte. Nu de moarte trebuie să ne temem noi, pentru că, în fapt, moartea este nemurire, ci de pierderea sufletului să ne temem. (Părintele Iustin Pârvu: O viață de mărturisitor)
Așa văcuțe frumoase ca ale unchiului Fedea nu mai avea nimeni în toată Fedorivna. Rotunjele, frumușele, plinuțe ca niște dovlecei de îți era drag să te uiți la ele cum strălucesc, de parcă erau din mătase. Iar lapte?... Mulgea câte trei donițe la un muls, de la două văcuțe. Da’ ce lapte dădeau văcuțele unchiului Fedea... gras și gustos de ieșea o smântână din el... da’ cașul... nici nu vă mai spun că-mi lasă gura apă.
Gurile rele au început să bârfească că unchiul Fedea ar fi șișcoi și că ia laptele de la alte vaci și de aceea vacile lui dau mult lapte. Ba mai mult de atât, baba Tocănoia se jura «pe ce stă lumea», că unchiul Fedea ar mulge noaptea în podul casei «terlița de îmblătit cânepa». Dar puțini o credeau, deoarece știau bine câte basne putea născoci bătrâna.
Nu tocmai demult, nu era nici o scofală să faci primele patru clase de școală. Ba nici pe următoarele, ori chiar liceul întreg, nu era cine știe ce mare lucru să le urmezi. Școlile nu trebuiau să se înregistreze cu nepromovați, sau, în orice caz, numărul acestora trebuia să fie într-o continuă și evidentă scădere, ca urmare a ”eforturilor neprecupețite” depuse de ”minunatele” colective de învățători și profesori, dedicate (mai) întotdeauna vreunui eveniment politic – congres, conferință, aniversare de partid (comunist) etc. – și, neapărat, “potrivit indicațiilor” liderului maxim. Cam așa stând lucrurile, timpul trecu pe nesimțite și Zulinel Goanță termină primara.
Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
– Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug pentru câteva zile
de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
– Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
Comentarii aleatorii