Se stabilise în coliba veche a unui paznic la vii. Din deal, din foişorul putred, privirea îi cobora pe treptele teraselor până în lunca îngustă a Turbatei. Copiii priponeau caii, alungau cârdurile de raţe, căutau cuiburi de păsări în sălciile bătrâne şi se scăldau în iazul minat al Liliechioaiei. Cosaşii greoi veneau pe drumul Mălăienilor purtându-şi uneltele mai trufaşi decât războinicii din vechime. Drumeţii grăbiţi se pierdeau în perdeaua răcoroasă a nucetului mergând spre gară. Două femei îngenuncheară, cu mâinile sprijinite de ghizdurile de piatră înverzită a fântânii, potolindu-şi setea cu privirea pierdută în adâncul nisipos al acestora. Le bănuia mirarea prelungită la vederea învolburării mulcome a izvoarelor ce răscoleau firicelele cuarţoase.
Se întunecă din ce în ce mai mult.
- Pe unde o luăm?
Îi dau taximetristei traseul și îi explic principalul deziderat: să ajungem repede, indiferent cât ar fi de ocolit. Să nu intrăm pe străzi unde să nu mai putem face stânga-dreapta. Să nu rămânem blocați în trafic. Am claustrofobie, explic. În fiecare dimineață.
Butonez deja la blackberry. Am întârziat și au început să curgă mailurile. Tipa mă privește în oglinda retrovizoare.
- De ce n-am intrat de la început pe Vatră dacă tot aici ați vrut să ajungem?
Ridic încet capul. Vatra e aproape liberă, are dreptate.
- Am ajuns să fac statistici. De obicei e foarte aglomerat aici.
- De ce nu vă ascultați și intuiția din când în când?
Când peste două zile Maxim s-a întors din oraș, era mai, mai să treacă pe lângă casa lor nerecunoscând-o. Cum era s-o recunoască dacă doar cu două zile în urmă avea pereții prăfuiți, zgârâiați pe ici colo și decojiți de căldura soarelui, iar acum era zugrăvită într-un albastru liniștit și senin ca cerul unei dimineți dintr-o zi de sărbătoare. Ferestrele și ușa erau proaspăt vopsite, curtea curată, toate puse la locul lor, iarba și buruienile cosite, iar trunchiurile celor doi cireși erau văruite în alb. Totul arăta minunat ca într-un tablou pictat de un pictor talentat.
- Maria?
- Da mămico!
- Incalță-te și fugi să iei o pâine și o legătură de mărar ca să termin mâncarea.
- Da mamico, imediat.
- Uite, ai aici cinci lei, vezi ai grijă de rest……
- Da mămico!
- Și ai grijă să nu te uite Dumnezeu pe undeva, uitându-te la vitrine…..
- Nu, nu…..vin imediat…..
- Hai, repede, că într-o oră trebuie să plec…….
Închise ușa în urma fetei. Copii erau cuminți dar și ea era singură. Nu putea să țină loc și de tată și de mamă, așa că prefera să-i țină din scurt. Mai bine o bătaie bună decât cine știe ce belele.
- Sărut mana tanti Aneta.
- A, bună Măriuca. Unde te duci?
- M-a trimis mama la complex să iau o pâine și mărar.
- Pot să te rog și eu ceva?
- Da tanti?
- Vrei să-mi iei și mie niște cartofi și pâine? Poți?
- Da tanti.
Vezi tu Iasomie ce văd eu, uite rîndunica, se scaldă în zăpadă, vine primăvara în decembrie Iasomie? Hai femeie, zic, hai afară să o vedem cum se coboară la vale, pe podul Grant. La noi acasă, primăvara venea întotdeauna de pe dealuri, aici dealul meu este podul Grant; valea Gilortului a mea este acum Ciurelul. Hai Iasomie pe vale, să stăm cu poala întinsă, poate ne cade în ea o pală de vînt!
Îmi iau seama, vorbesc singur, nici urmă de Iasomie prin casă; însă nu am păreri, o rîndunică se scaldă în zăpadă; dacă o prind!? am prins tot felul de păsărime la viața mea, gîngănii nu mai vorbesc – greieri, călugărițe, licurici, scarabei, în fine toată fojgăiala ierburilor și a văzduhului – dar uite, rîndunică și libelulă, nu. Dacă…
Comentarii aleatorii