Drumul până la Kemerevo prin colţii de sticlă gofrată ai viscolului a fost ca un vis spulberat de gândurile şi planurile pe care Savastie şi le încropea pas cu pas. Purta o manta din postav de culoarea şofranului, căreia mâna gingaşe a Olgăi Ivanovna îi ataşase la Iulişka, croitoreasa, un guler din blană de vulpe. Tatăl ei, Andrei Pavlovici Goncearov, era unul dintre împătimiţii vânători din pădurile stufoase ale Tomskului. La plecare, Olga îşi fremătase frunzişul plopilor din ochii ei trişti, mângâind unduirea blănii ruginii şi şoptindu-i timid: „Când veţi călători, să vă imaginaţi că toată căldura inimii şi mâinilor mele va drumeţi cu dumneavoastră!”.
Cunoştinţă îi făcuse Rachela, o funcţionară de la etajul doi, care într-o pauză i-a mărturisit că e cel mai atrăgător bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Cunoştinţă e poate prea mult spus, totuși o fotografie poate spune multe, nu? De exemplu, că n-are un sindrom Down, că n-a făcut box de performanță, că n-are un început de chelie şi că n-are dantură de britanic. Magda îşi netezeşte părul cu grijă în timp ce merge spre cafeneaua L`Abbaye*, unde urmează să-l întâlnească, sau s-o întâlnească, deocamdată fiind ea, ideea. Zâmbeşte, îşi imaginează ce gesturi va face, şopteşte replicile adaugând expresiile în vitrine, e straniu să vezi oameni vorbind singuri pe stradă. Cafeneaua, i-a explicat Rachela, se găsea pe strada Paradisului.
Vântul turbat e o cauză nobilă de discuție. Un vânt turbat stătea
într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt
colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici
și mărgelele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu
fuste mari, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și
siguranța de atâta cutare negăsire.
Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse din bucătăria
largă, afumată unde soldații pe cai sărutau din buze, nevestele altora.
Era cald și niciunsteag nu flutura în bernă.
Pasta din caserole era exact al dente îmbibată în uleiuri râncede de
“Haos cu fărâme de iubire” îmi spune. Mai demult era "paradis cu fărâme de iubire". Se pare că în timp toate lucrurile bune se transformă. Nu, nu mor, nu dispar, se transformă. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ură? Nu, nesiguranță: veșnica lipsă de plasă în golul în care te arunci ca un dement pentru că, deh, iubești, deci păzea că trebuie să mă izbesc de asfalt de la 10.000 de metri. Dar eu am zburat, voi v-ați continuat existențele mizere pe asfalt, ați coborât cu liftul, nu v-a crescut nivelul adrenalinei, ați viermuit sentimente, voi.. voi nu ați iubit! Voi nu ați înghesuit într-o cameră o iubire mult prea vastă pentru o cameră fără aerisire. De ce atât de vastă? Păi să vă explic.
– I-a numa’ uită-te la ele, ce frumoase sunt! Rotunjele, rumenele, proaspete-
prospeţele ca obrăjorii de pruncuţ abia născut şi nici urmă de vierme prin ele... Iar prostul de Mnihai Buturugă: «Fedea nu le culege, bată-te uiaga goală, că-s otrăvite şi o să pieri dracului!» Ba pe el să-l bată uiaga goală, mama lui de poltron! Că nu ştie nimic, din nas în gură – atâta ştie. Da ce... parcă stejărenii şi bârsănenii nu le culeg? Le culeg şi le mănâncă de le troznesc urechile şi n-au nici pe dracu, iar Buturugă una-două: «O să pieri!» Pieri-i-ar găinile-n Săptămâna Patimilor ca să umble în Joia Mare după ouă cu straiţa legată de gât ca pruncii, iar straiţa să i-o bată vântul, băierul să-i rupă gâtul de prostan! Auzi! «O să pieri!» Nu i-ar mai pierii mulţi înainte!
Comentarii aleatorii