Am o prietenă care îmi spune mereu, cu patimă aproape: Bianca, te rog, scrie ceva despre oameni fericiți. Fă-i să aibă o viață frumoasă. Fă-i să zâmbească în final, știu că poți.
Draga mea Diana, this one is for you.
- Pot trăi fără tine.
- Înțeleg. Și acesta ar fi un motiv bun să pleci.
- Bun, nu. Suficient, da. Necesar, probabil.
Sunt doi, știi. Doi, de partea aceasta. Încerc să le scriu istoria, vezi bine. Pornind de aici, unde concentrice. Încearcă să-ți imaginezi că în egală măsură trecutul și viitorul ar porni din același punct, s-ar propaga întâlnindu-se din nou, în din ce în ce mai multe puncte.
Ora de matematică începu cu o liniște ciudată. Profesorul era ocupat cu ceva la catedră. Clasa însă păstra o liniște ireală. Decebal, numele sub care îl știau toți, le era nu numai profesor de matematică dar și diriginte. Ca și cum o nenorocire nu ar fi fost suficientă de una singură. Așa că oricînd o oră de matematică se putea metamorfoza într-o oră de dirigenție iar ora de dirigenție putea deveni brusc o oră suplimentară de matematică. Pe vremea aceea nu cunoștea cuvîntul ambiguitate, dar asta era ceea ce ura la această situație fără să o poată numi.
1.
Se înserase de-a binelea. Soarele s-a ascuns demult după dealurile Dobrucii, printre frunzele tremurânde ale merilor crenguroşi din livadă.Începeau să clipească ușor luminile căsuţelor înşirate de-a lungul uliţei.
Deşi nu vedea mare lucru, Andrei Surduc continua să cosească legănându-se de pe un picior pe altul, înaintând uşor în ritmul şuierat al coasei, lăsând în urma sa o brazdă de iarbă tăiată, lată ca după doi cosaşi.
– Peticul aista de iarbă musai să-l dau jos orice-ar fi! – îşi spuse Andrei şi parcă încurajat de propriile-i cuvinte, începu să cosească mai cu spor.
– Taie coasa? – se auzi de undeva din livada vecină, vocea lui Vasile Pătcaş.
– Taie coasa câte-un pai, dar mai lasă şi la cai – răspunse-n glumă Andrei, neoprindu-se din cosit.
Iarna era blândă, razele soarelui încălzeau fețele noastre luminoase și bârnele podului de lemn de peste Ialomița. Ne strânsesem la marginea satului, lângă casa pădurarului.
Eram vreo 15 inși, flăcăiandri, floarea cea vânjoasă și curajoasă a cetățenilor (pe atunci, încă tovarășilor) localității zdrobite de întinderea câmpiei și ciulinilor ei. De ce ne strânsesem, nici noi nu știam prea bine. Trebuia să facem ceva, era Revoluție sau fusese, numai ea și noi nu, iar sângele ni se încinsese, aprig.
Pe cand povestile nu erau inca povesti ci doar fapte petrecute iar lumea le vedea si le auzea eu inca nu eram dar despre multe dintre ele am aflat din suierul vantului domol, din trilul pasarilor, din sopotitul izvoarelor din afund de padure si din fosnetul frunzelor. Tot ce trebuia sa fac era sa stau linistit si sa ascult tacerea si linistea din jur, caci fiecare are cate ceva de povestit. Totul este sa vrei sa auzi.
Comentarii aleatorii