Părea adormit când, întins sub spărtura din tavan, lăsase zgomotul supărător să inunde încăperea.
Sprijinit de tejghea, patronul părea să-şi tragă sufletul după un efort considerabil. Strâmbându-se la fiecare înghiţitură de bere amară, Druţu cerceta încordat mogâldeaţa învăluită în mantaua grea.
Nimeni nu se grăbea să plece, fiecare mai aştepta încă ceva. Într-un târziu, Înlănţuitul făcu pe placul mulţimii şi se ridică greoi, fără a lăsa să i se desluşească pe chip altceva decât oboseală. Ştergându-şi cu mâneca aspră broboanele izvorâte pe fruntea brăzdată de cute adânci, se apropie de cel care i se păru a fi mai bogat dintre toţi.
-Daţi-mi un nume, rosti el abia şoptit şi firesc, cu ulcica întinsă. Bogătaşul îi turnă tot ce mai rămăsese din vinul său scump. Urmări apoi, mestecând, cum înlănţuitul reia formula în dreptul fiecărei mese, unde i se turna tot felul de băuturi amestecându-se în ulcică în carcaletele beţiei sigure.
Lui Druţu, turnându din berea sa amară, cuvintele aproape stinse păreau să facă aluzie la nefericirea sa din ultimele zile. Nu mai auzea glasul stins al Măndiţei, în glasul oricărui străin care întâmplător îi adresa două cuvinte; era doar un gând dureros, o străfulgerare ca un junghi care paralizează.
Privi nedumerit cum Înlănţuitul, însetat, îşi şterge barba muşcându-şi ascuns buzele. Sub aspectul său hidos, se ascundea ceva plăcut ca o cicatrice familiară. Când sfârşi, patronul se apropie cu-n zâmbet placid şi, bătându-l blând pe spinare, îi strecură în buzunare câţiva covrigi şi-l îndrumă, purtându-l pe după umeri, spre uşiţa de lângă sobă.
Era aproape dimineaţă când, Jintaru şi Druţu înotau prin noroaiele unei străzi înguste, răsuflau greu cercetând umbrele de case întunecate ascunse pe după pomii încă golaşi. Nu se ivea nici o geană de lumină, bălţile luceau slab iar drumul li se părea a fi un drum imens de noroaie.
Ajungeau într-o fundătură, a treia fundătură de când părăsiseră cârciuma . Blestemând, erau siliţi să se întoarcă şi să încerce un alt drum pustiu.
Se rătăciseră în vălul ploii vuind năucitor; blocaţi, încercară să se orienteze ştergându-şi ochii împăienjeniţi şi frecând zadarnic mâinile îngheţate. Renunţară să mai înoate orbeşte prin întuneric găsind printr-o minune o fântână cu acoperiş de ţiglă, împrejmuită cu gard de scânduri putrede. Învăluiţi de apăsarea ploii, priveau amândoi în hăul fântânii simţind aburul călduţ învârtejit de suflarea neagră a vântului.
-Ce-a mai rămas din noapte o să pierdem aici, gândi cu glas tare Druţu.
Celălalt îl privi cu mirare, apoi plecă ochii într-un gând nemărturisit. Scociora pământul cu picioarele, răsturnând pietrele şi izbindu-le de colacul fântânii, le sfărâma înveselit de scântei. Una din ele sări prea sus şi , lovindu-se de pereţi până jos, frământă luciul apei nevăzute, acoperind pentru o clipă, într-un fior de stropi, zgomotul ploii.
… - Iar Măndiţa o fi găsind tocmai acum timp să vină, continuă Druţu cu o urmă de reproş în glas.
Nu observă la Jintaru decât neclintirea. Poate era încordat; se oprise în sfârşit din scociorâtul său enervant fără să răspundă. Îşi imagină cum Măndiţa, în pardesiul ei bej, cu gulerul ridicat şi fără umbrelă, se aşează pe pragul uşii să- aştepte plângând şi blestemând zumzetul monoton al ploii de seară.
Şi cheia, cheia zace sub ştergarul din faţa uşii; în casă e dezordinea instalată imediat după plecarea gazdei, dar e cald şi nu va fi tentată să renunţe.
Ar rămâne, dacă ar găsi cheia, ar aprinde focul să-şi facă un ceai. Cu siguranţă, n-ar găsi zahărul; până şi gazda uită unde îl pune. Ar căuta prin cărţile lui împrăştiate pe jos prin toată camera şi e posibil să cadă dintre paginile uneia o fotografie îngălbenită de vreme, pusă ca semn. Din hol ar urca câteva trepte pe scara de lemn să arunce o privire în pod, şi să asculte darabana ploii pe acoperiş. Ar fi bine să adoarmă aşteptându-l, dar el nu poate decât să scuipe în apa scurgându-se şovăitor până la şanţul plin de pe marginea drumului, printre pomii aceia piperniciţi şi golaşi.