Trimis-a vodă Călimah pe doamnă-sa Caliopa și pe coconi de Ovidenie, la Mănăstirea Hilița, unde este o icoană a Maicii Precista făcătoare de minuni, pentru închinăciune și evlavie. Iar acolo, chiar în trupul mănăstirii, pălit-a pe Caliopa doamna îndrăcire mare, cu spume la gură, de nu putea slomni o vorbă, cît s-au spăriet toți căci erau acolo cu dînsa și să mira ce să-i facă.
Iar vodă Călimah nu s-au gîndit la păcatele cele multe ce făcuse și să cadă la pocăianie, ci au zis că au fărmăcat-o și au diochet-o pre doamna nește călugărițe, precum și Olimbiada, ce era mătușă doamnei Caliopii, soră cu măsa. Și le-au pus la mare cazne pe călugărițele acelea și le-au spînzurat în șes la Frumoasa. Iar pe mătușă-sa Olimbiada, muiere blîndă ca oaia și evlavioasă, au trimăs-o la Buciumeni, la mănăstire, și o au zidit într-o chilie, lăsîndu-i numa o ferestruică, de-i da pe acolo o leacă de pită și apă. Iar din acea chinovie Olimbiada scris-a către duhovnic, părintele Neonil, după cum urmează:

Preacucernice părinte Neonile,
Șed închisă fără de vină în temniță, dară osînda ce mi-a dat vodă m-a înțelepțit și m-a înfrînat întru multe. Iar acuma mai închisă sunt față de față cu moartea. M-aș amăgi să spun că nu mă tem de înfricoșata moarte, de năvălirea și năprasna ei, căci frica de moarte e adînc săpată în inima omului. Așa că, văzînd slăbiciunea bătrîneților, boala și starea în care mă aflu, mă înfricoșez de sfîrșit. Ci eu, aflată în grija întristăciunii și în frică, temîndu-mă de ceasul morții, cu multă jale a inimii scriu aceste puține rînduri.
Căci așa simt nevoia acuma, când mă aflu în temniță. Dară în temniță mai grea se află sufletul meu, pentru care mă rog la Dumnezeu, cum spune la Psalmul 141. ”Scoate din temniță sufletul meu ca să mărturisească numele Tău.” Datu-mi-am sama că oamenii puținel gîndesc la moarte, însă trebuie să ne nevoim ca totdeauna să fim gata de moarte, căci în toată viața trebuie să învățăm a muri. Au nu vedem moartea pretutindenea? Nici un lucru nu vedem mai adese decît moartea și nici un lucru nu credem mai anevoie decât moartea. N-o vedem în toate zilele noastre? N-o vedem afară pe uliți? N-o vedem înăuntru, în casa noastră? O vedem pe la străini, o vedem pe la rudele noastre, o vedem pe la cei mari și la cei mici. O vedem la prunci, la copii, la voinici și la bătrîni ajunși la neputință și dureri și boală. Cine este omul acela carele să viețuiască întru această lume și să nu vadă moarte? Că așa-i omul, cum zice și diacul nostru de la Talpalari:
Așa omul pătimește
Pruncul nici n-apucă a crește
Cel tînăr se veștejește
Că pe toți moartea-i topește.
Iar a gîndi de moarte și să n-ai temere de dînsa este lucru păgînesc; tot așa, a te teme de moarte și să n-ai gîndire de dînsa este lucru dobitocesc; iar a gîndi de moarte și să ai temere de dînsa este lucru creștinesc. Așa ne învăța părintele Calistrat dela Rîșca, fie-i numele în veci lăudat.
Părinte, vreau să las blagoslovenie după sine, jertfă și paos Domnului Dumnezeului nostru, căci, cum se știe, cîndva Domnul va-ntoarce înmiit și va ierta păcatele mele, păcătoasei. Așa că, părinte, mergi rogu-te la soră-mea Maria și ea o să orînduiască toate cele. I-am pus aici un răbuș pentru pomeni, neuitînd nemică: nice smochinele, nice stafidele, nice mierea, nice năramzele, nice cofeturile, covrigii, grîul, coliva, horilca, nice măcar poleiala, hîrtia albă, racla, scoarțele de pe raclă, podurile, stîrlicii, toiagul, lumînările și tot, tot, tot. Căci vreau, părinte, o înmormîntare frumoasă și bogată, după obiceiul moldovinesc, cu multe tînguiri și bocete (pentru aceasta i-am lăsat soră-mii vorbă să arvunească nește bocitoarea tare bune pe care le știu eu, anume Marița și Zoița lui Negură, poate le știi și sfinția ta) și cu obișnuita cernire cu colivă, cu prăznuire și celelalte pe care le știi sfinția ta.
Și mai am, părinte, o fată de suflet pe care aș orîndui-o la locul ei și aș mărita-o, cît mai am zile, căci trebuie să mă gătesc de mi se va tîmpla de la Dumnezeu moartea în calea ce merg, care este de obște tuturor. Dară nu știu, căci sunt femeie proastă, cu cine s-o mărit? Mărita-o-aș cu un fecior din boierime, dară acești trăiesc în îndestulare și buiecie și se departă de Dumnezeu. Mărita-o-aș cu un fecior din sărăcime, dară, după cum am oblicit, se tîmplă că sărăcia și necazul întinează și strică sufletele de tineri, înrăindu-i. Au ce să fac, părinte? Călăuzește-mă, că eu nu mă pot pricepe și mă aflu în neajungerea cugetului.
Blagosloviți, părinte, pre mult păcătoasa Olimbiada.

Iubite întru Domnul părinte Neonile,
Zilele îmi sunt numărate și, măcar că sunt om, și omul din fire iubește viața sa fără săturare, cerc să mă liniștesc și să înțeleg toate. Căci din aceia zi cînd am văzut lumina, am intrat în calea morții. Ea ne cosăște pe toți: de împărat nu-i frică, de domn nu se teme, de boierii cei mari nu se siiaște, pe bătrâni nu-i ocolește, pe frumusețe nu iartă, tinerețile nu le cruță. Acesta-i obiceiul ei, că vedeți pe moarte cum o zugrăvesc zugravii; și nu o fac cu arme ca pe unii sfinți, ci cu coasă după dînsa, ca să cosască pe cei de pe pămînt păcum șuieră coasa și taie florile cîmpului. Of, of, of, n-am știut din vreme tăria ei, că altcumva îmi orînduiam viața și o gustam. Căci eu trăit-am toată viața la cămări și la jicniță, stăruind toată ziua la stativă și la ițe, păzind praznicele și posturile, spovedindu-mă cu râvnă și făcînd mătănii. Atîta am știut! Încolo nimică!
Dar iar mă-ntorn și zic cu vorbele lui Hristos: ”Acela ce crede întru Mine nu va muri în veci”. Iar pentru această nice lăcrămile sunt cu cale, nice întristarea cu drreptate. Moartea călău celor răi, iar celor buni mare dar este. De aceea să plîngem dulce pentru că ne vom hodini și ne vom izbăvi de valurile cele supăralnice și întristătoare ale acestei vremelnice vieți. Mai bună e ziua morții, decît ziua nașterii, că nașterea este începutul durerilor, iar moartea este începutul vieții celei fericite. Cuvine-se să ne întărim și bucurăm sufletește, căci vom ajunge în grădina raiului, mai aproape de Dumnezeu.
Fărădecît nu mai pot îndura, părinte. Vodă mîniatu-s-a că mai trăiesc și a dat poruncă să nu mi se mai dea bucate și să mor. Și doi armășei mă păzesc ca nu cumva monahiile să-mi dea de-ale gurii. Nici o prescură măcar! Și mă topesc, sfinția ta, ca o lumînărică. Iar ieri m-am rugat de armășelul cel tânăr: ”Flăcăuașule, dă-mi mie ceva să mănînc, că nu mai pot răbda. Cît de puțin!” Iar el s-a înturnat cu spatele. ”Aibi milă și dă-mi ceva cît de puțin. Azi sunt moșii de vară și se fac pomeni.” Iar el s-a înturnat din nou. ”Doar ai și tu o mamă, flăcăuașule! Nu ți-e milă de ea? Si eu am o fată de suflet, o cheamă Voichița. E cam de leatul tău. Fie-ți milă și gîndește-te la o inimă de mamă. Dă-mi un colăcel! Măcar un colăcel!” El s-a înturnat cu spatele, căci se temea de strășnicia poruncii domnești, dară i-am văzut ochii înlăcrămați. Și mi-am zis: are inimă bună, însă se teme pentru viața lui, căci viața nu și-a trăit. Și l-am iertat, părinte, l-am iertat.
Și să știi sfinția ta că, în ceasul acesta amar al meu, și pe vodă îl iert. Și n-am pathola asupra lui, adecă inimă stricată, căci nu știe ce face. Dară Dumnezeu îl va pedepsi. Ci Vodă nu bănuiește lațul ce-l va înstruna într-o bună zi, cum lupul pustiează codrii fără a bănui lațul și groapa ascunse sub frunze ce-l vor da pieirii.
Of, of, of, rău mă zvîrclesc, rău mă zbucium și-mi arde inima în mine. Iisuse Hristoase și Maică Precistă, iertați-mă pre mine, păcătoasa, că m-am lăcomit la colăcel, doar un colăcel...................................................................
Mă apuc de iznoavă de această epistolie și nu știu, zău, de voi termina-o, căci sunt sfîrșită. Acum nu mai îmi este foame și gîndesc că de-acu încolo nici mai este cu putință să mănînc. Oh, Doamne, dacă aș putea să trăiesc așa, ca îngerii… Acum mi-e mai bine, nici nu știu, dacă visez au e aieve…
Astă-noapte se făcea că chinovia mea s-a umplut de lumină și de căldură. Erau multe lumînări albe și opaițe atîrnate pe pereți. Un bărbat – parcă era tata, parcă nu era el – citea încet, bîiguit dintr-o carte cu tartaje roșii, iar ceilalți ascultam în tăcere. Dar eu nu înțelegeam ce se citește. Focul pîlpîia roș, lumînările ascultau și ele, pîlpîind ca și focul din sobă. O femeie – parcă era mama, parcă nu era ea – împletea lîngă sobă: aduna în vîrvul undrelelor găurică cu găurică, pic cu pic. Apoi omul care era tata a închis cartea și lumînările s-au stîns…
După aceea nu mai erau luminile cele multe, fărădecît un căpețel de lumînare, cenușie, iar chinovia era de ceață. M-am văzut pe mine cum dormeam, tușind și scîncind prin somn. Femeia care era mama turna picături într-o linguriță de argint: pic-pic-pic! Iar bărbatul care era tata le sorbea cu buze albe. Lumînărica plîngea cu lacrămi grele, cenușii, iar pe pereții de ceață se zvîrcoleau lumini și umbre. Femeia care era mama avea ochii roși, dar împletea înainte: pic cu pic, găurică cu găurică. Apoi lumînărica s-a stîns…
După aceea ardeau niște lumînări mari, galbene. Bărbatul avînd și parcă neavînd chipul tatei ședea într-o ladă de lemn care mirosea frumos a scîndură proaspăt geluită. Femeia care era mama plîngea molcom. Fetița care eram eu plîngea cu năsucul într-o batistă și se uita la bomboanele de pe o colivă ca niște picături de lacrimi colorate. Din cartea cu tartaje roșii citea altcineva. Lumînările trăgeau să moară înfricoșate. Și erau mulți oameni fără chip, niște momîi cu cîrpe în locul chipurilor. Momîile cîntau deschizînd gurile, dar nu le auzeam cîntarea. Vedeam cădelnița cădind: se înalța în întunericul din tavan, pogora în lumina cețoasă a lumînarilor, în sus – în jos, în sus – în jos, luminînd – întunecînd, luminînd – întunecînd. Apoi au luat lada și au plecat. Și lacrămile lumînărilor au încremenit.............................................................
Iubite părinte Neonile, să-ți aduci aminte și de mine și să mă pomenești, unde cu cuvîntul, unde cu molitva, unde cu pomenele. Binecuvîntează și iartă pe roaba lui Dumnezeu, Olimbiada.
15 februarie 2009