Stau amândoi în metrou unul lângă celălalt. Nici măcar nu se ating. Și-a scos o carte din geantă. Ea. Își ține echilibrul cu greu. În spatele ei, ar putea să-i citească peste umăr, dar îl împiedică pielea ei albă, ceafa dezgolită, pata mică, roșiatică ce se întinde până la umeri. Mâna lui care nu se apropie de gâtul ei. Gâtul ei, ceafa albă, pătată. Goală ceafa ei, mâna lui, degetele lui.
Ea citește. Când se eliberează un loc, ea se apropie lent. Sunt atâtea persoane în picioare, un singur loc liber. Iar ea a făcut doar un pas, cu paltonul ei lung, și toți s-au oprit ce caută femeia asta ciudată aici. Dacă ea vrea să se așeze, toți s-au oprit și așteaptă.
1. Au mai rămas doar amintiri, regrete şi durere. Ea plecase, iar Arnis Korel refuza să părăsească cimitirul colnicului, înţelegând pentru întâia oară că absenţele importante, uneori, goleau de lumină şi culoare vastităţile Vidamiei. În decorul văzduhului cenuşiu privirea surprindea nişte specii de plante necunoscute, cu lujere noduroase şi frunze smolite, aidoma decupajelor de postav, decolorate din pricina ploilor autumnale. De jur împrejur arborii seculari îmbrăcau hlamidele umbrelor durabile, ornate cu frunze de rugină sărată ori cu reflexe lichide, simbolizând ceva indefinibil.
Aşa mare dulău cum era Doctor al unchiului Fedea, nu avea nimeni în toată Fedorivna. Ce-i drept mai aveau gospodarii câini mari, dar câine atât de mare şi de bun, adică atât de rău, cum era Doctor, nu avea nimeni.
Ciobanii din sat îl tot băteau mereu la cap să le vândă lor dulăul, însă unchiul Fedea nici nu voia să audă:
– Cum să-mi vând eu pretinul... Că aşe pretin bun nu am avut tătă viaţa me. Doctor ar rupe oricui grumazul pentru mine! – se fălea unchiul Fedea.
Odată, trecând cu turma pe lângă curtea lui, nişte ciobani din Dorna au vrut să-i dea trei oi în schimbul dulăului.
– Dă-le potaia măi omule! Ce haznă ţi de ea? Cioban nu eşti, lupii nu ne dau târcoale, hoţii nu ne calcă...
Ca o floare fără apă la rădăcină trăia Vergina în casa Hăldăneștilor. Fata unei vădane amărâte cu patru copii pe care i-a crescut cu greu, frumoasă și curată, Vergina, până a se mărita, nu era întrecută de alta în sat, nici la muncă și nici la joc. Fie că era la prășit cu ziua pe la unii mai înstăriți, fie că era la nunți sau hore în sărbătoare, întotdeauna cei mai mulți ochi către ea se aținteau. Cu admirație sau cu invidie. Nu o dată, liberații de armată s-au încăierat de la ea, pentru că mereu se găsea câte unul care se credea îndreptățit s-o joace mai mult. Babele, nelipsite de la hore, înșirate seara pe lângă garduri cârcoteau că ar fi cam ușuratică și că demult ar fi ieșit din vorba mâne-sa de a și păzi cum trebuie cinstea.
A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:
- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?
Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…
Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:
- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?
Comentarii aleatorii