„Pfoaileou, ascultați aicea – face Dorel al Tasiei - că-i mortală rău!...” Evident, urmează apoi o poveste, despre unul sau despre altul din sat, în care scoate în relief tot ce poate fi mai deșucheat. Bun la brașoave, o face întotdeauna cu talent, că mai în fiecare seară ciorchine de gură-cască îl ascultă, entuziaști, până spre miezul nopții. Drăcăraia satului, care, după ce aduce vacile de la cireadă, nu mai poate bate mingea în bătătura școlii - de când o arase și pusese păpușoi al lui Iancu (aflată fiind pe locul rămas de la tat-su) - devenise la fel de atrasă de „șanțul minciunilor” ca de măgăoaia căminului cultural, unde se dă discotecă sâmbăta. Și, Dorel, pe-un sâmbure de adevăr – poate un 10-15% realitate – brodește câte una de ascultă cu toții ținându-și răsuflarea.
Prima dimineaţă sub căruţa cerului încremenită în hăţurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâşiase deja voalul de mireasă al dimineţii şi soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în uşă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră şi observase foirea umană prin curtea răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un muşuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză şi mâncase pe fugă. Aşa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare.
Două săptămâni în cap, ca un ocnaş, unchiul Fedea a sfărmat piatra cu târnăcopul şi cu barosul, iar acum privea cu mândrie spre cele patru grămezi de piatră, pe care Grigore Lumei urma să le încarce în căruţă şi să le ducă de acolo. Unde va duce Grigore piatra?... Habar nu avea. Putea s-o ducă „la dracu-n praznic” sau „unde şi-a înţărcat mutul iapa” sau putea să n-o ducă de loc, unchiului Fedea îi era totuna! El îşi făcuse treaba, şi de acum încolo, binoclul e al lui.
– No, amu cucăru îi a mnieu! Da ce cucăr... cu şcătuie de ptiele şă cu încuietore de sier, aşe cucăr mai rar, nici nu-mi pare rău că am chirlopănit două săptămâni de nu-mi simt mânurile de la de la crampen şi baros până am zdrobdit patru mâgle de piatră, ’tui lompăul mamei mă-sii de treabă, – înjură unchiul satisfăcut.
- Trezește-te, somnoroaaasooo! glasul bunicului sună blând și plin de dragoste...
Fetița întinde mâna dreaptă și mângâie ursulețul aflat alături, pe marginea patului. Același ritual în fiecare dimineață. Apoi deschide ochii încet și-i zâmbește bunicului care o privește prin ușa întredeschisă.
- Nu mai sta pe gânduri, te așteaptă cafeluța și apoi...surpriza...
- Surpriza? Ce surpriză? Hai, te rog, spune-mi...
- Păi dacă-ți spun, ce surpriză mai e?
Îmi recunoşteam chipul în oglindă. Ridurile de pe frunte, urmele loviturilor, ochii înroşiţi, dar eram captiv înapoia barierei de carne şi oase, incapabil să reacţionez conform cu gesturile mele, cu mâinile care mă plesneau peste ochi, luau apa şi o aruncau pe obraji şi pe frunte, curăţau rănile şi frecau buzele, urcau şi se depărtau de-o parte şi de alta a capului, puzderie de bobiţe de apă sărind din firele de păr, apoi închideau robinetul şi se lăsau pe chiuveta înnegrită de rapăn. Multă vreme nici nu s-au clintit de acolo; încleştate şi roşii; cu vene proeminente şi noduroase, cu unghiile albite, curăţate de rahat.
Comentarii aleatorii