Anei îi plăcea să se ghemuiască printre vise, ca un câine al nimănui în culcuşul săpat în nisip. Culcuş ce urma să-i ţină cald sau răcoare, după anotimp. Visele nu au anotimp, au doar speranţă, iar nisipul nu are vise; câinele poate să aibă, uneori.
Visele pot fi de zi şi de noapte. Le creezi sau îţi creează, câteodată,.. coşmaruri.
Visele o purtau printre speranţe, aruncând-o apoi în acel gol al absenţei lor, gol ce-l simţea cum trece prin ea, vibrând ca un diapazon. Totul devenea confuz şi sensurile se pierdeau în forme absurde. Un singur lucru rămânea cert: Ana se ascundea de propriile ei întrebări, printre incertitudini. Realitatea ei era acel cotidian, plat ca o farfurie, o farfurie spartă acoperită cu şerveţele colorate. Dacă s-ar fi putut rezolva mental fractura dintre adevăr şi vis... Dar mentalul născocea doar imponderabilităţi, speranţe plutitoare pe un fundal abstract.
În visele de noapte apărea frecvent casa unde copilărise, din fostul cartier demolat Uranus. Într-unul din acestea casa era iniţial, plină de lume. Apoi au început să plece unul câte unul, părinţii, prietenii apropiaţi sau doar oameni necunoscuţi,.. cu valize negre sau genţi de voiaj. Casa ei devenise o gară, doar pentru plecări. Ultimul a plecat Dan. În vis ştia că nu se va mai întoarce. Că nu se va mai întoarce nimeni dintre cei care au plecat, fiindcă toţi purtau câte ceva de culoare neagră. Casa aceea mare rămăsese goală. Ana căuta prin fiecare cameră, doar, doar o mai fi rămas cineva. Camerele erau întunecate şi indiferente. Ei nu îi era indiferentă plecarea lui Dan. În jur doar lucruri inutile umpleau acum spaţiul. Atâtea mese cu lumânări aprinse, unde nu mai stătea nimeni. Atâtea dulapuri cu haine, ale cui? Atâtea chemări inutile, ale ei, fără răspuns. Nu mă lăsaţi singură aici, în casa asta ce nu mai are ferestre şi e îngropată-n pământ; în casa asta în care luminează doar lumânările. Ce o să fac când ceara o să se consume şi flacăra lor se va stinge?

În fiecare dimineaţă tristeţea se prezenta în faţa Anei, promptă ca un soldat la raport, cu aceaşi întrebare: unde este Dan?! Ana se ridica încet de pe canapea, se îndrepta încă ameţită şi cu ochii închişi, spre fereastră. O desfăcea larg. De-abia atunci ridica pleoapele, aruncându-şi privirea dincolo de aerul dimineţii. Ţintea cerul; fără susces. Privirea i se încurca printre cârpele ce spânzurau de crengile înşurubate în atmosferă, ale copacului din faţa geamului ei. Aceleaşi cârpe pentru şters praful ce atârnau acolo de anul trecut; jigărite de iarnă, pierdute de undeva de mai sus, de la nu se ştie care etaj, de nu se ştie care gospodină, ce făcuse sau nu, curăţenie. Probabil de o altă femeie singură ce-şi scuturase, întrebările.
Dan plecase. Pur şi simplu o părăsise. De ce? Pentru cine? Nu dorea să existe un răspuns. Spera astfel, ca Dan să realizeze absurditatea gestului şi să revină. Nu se mai culca în dormitor; îl ţinea închis, ca şi cum l-ar fi ascuns pe Dan, acolo. Uneori i se părea că aude sunând telefonul şi vocea lui Dan răspunzând. Dar telefonul zăcea mut, la locul lui pe etajeră. Alteori avea impresia că vede pe stradă, spatele lui Dan în haina unui alt bărbat. Atunci inima ei făcea salturi înainte. Coastele însă o opreau: încotro? Emoţia îi topea picioarele ce deveneau moi ca o îngheţată la cornet, scăpată pe jos.
Dan nu mai venise. Dar ea continua să aştepte. Ce?
Ana spera... Se încăpăţâna să spere.Visele de noapte o tulburau. Spera căutând şi alte semne premonitoare. Cele mai la îndemână erau la emisiunea horoscop; urma după ştirile dimineţii. Aşa că, următorul gest, după cel cu deschiderea ferestrei, era deschiderea televizorului. Devenise un fel de ritual. Unii făceau gimnastică, alergări sau citeau rugăciuni. Ea deschidea televizorul.
La emisiunea de ştiri, ce încă nu se terminase, crainicul anunţă:

- A fost găsit cadavrul unei femei pe calea ferată lângă localitatea X. Mai multe amănunte de la faţa locului, ne va da colega noastră Corina Trăncui. Bună dimineaţa Corina, ce ne poţi spune despre acest caz?
O tânără blondă şi frumuşică, apăru pe ecran:

- Bună dimineaţa! Nu se cunosc amănunte importante, cum ar fi: identitatea victimei, de unde venea şi ce căuta în comuna X. Femeia nu avea niciun act de identitate asupra ei. Avea un aspect... simplu. Cu atât mai ciudată este prezenţa unui şal foarte elegant şi de bună calitate, găsit în apropierea cadavrului. Poliţia va face cercetări. Oricum, dacă cineva recunoaşte acest obiect şi poate să dea indicii, este rugat să anunţe la Poliţie. Andrei!

O imagine neclară, voalată, a unui trup culcat peste şine fusese arătată pentru câteva secunde. Apoi şalul în prim plan. O ţesătură şerpuind, ca un fir închegat de sânge, printre pietrişul terasamentului; i se vedea textura fină, delicată. Avea o culoare vibratorie, predominant vişinie.
Seamănă cu şalul pe care i l-am dat eu Anicăi, femeia care-mi făcea curăţenie, - remarcă Ana. Avusese un şal splendid dăruit de Dan. Era subţire, aproape transparent, deşi era de lână. Culoarea vibra: avea când sclipirea nisipului în soare şi uniformitatea cromatică a cerului fără nori, pentru ca să se aprindă, dacă-l mişcai puţin, într-un apus vişiniu. Avea chiar şi un miros de pădure, un parfum discret de flori de salcâm. Dan il punea pe umeri, ea închidea ochii şi el o lua în braţe strângănd-o puternic, în timp ce-şi lipea faţa de el. - Te iubesc! şoptea. Oare nu fusese un semn suficient? Deşi nu esistă niciodată suficiente semne pentru a crede sau a nu crede în ceva. Există doar voinţa unei interpretări.
Şalul îl dăduse Anică-i într-un moment de furie. Era imediat după plecarea lui Dan. Îl urâse în clipa aceea şi pe Dan şi şalul. Dorea să distrugă tot ce era legat de Dan; ca şi cum lui Dan i-ar mai fi păsat de ce făcea ea. Dar ea încă mai credea că-i pasă. Nu vroia să renunţe la părerea stupidă, că Dan o iubeşte. Suferea, regreta şi făcuse o criză de nervi.

- Mulţumesc Corina, se auzi vocea crainicului. - Când vom afla mai multe amănunte despre acest caz, vă vom ţine la curent. Dacă o persoană recunoaşte obiectul, este rugată să anunţe la Poliţie. Poate va ajuta la rezolvarea cazului. Acum urmează horoscopul zilei.
Emisiunea care o interesa pe Ana: iluzii, speranţe, nimic.

Problemele ei, problemele ei, desigur, erau cele mai importante. Restul puteau să mai aştepte; să le rezolve cei în cauză, de ce ea? Multele ei nemulţumiri, înghesuite, sufocante, frustrările ei de fiecare zi, nu o apăsau suficient? Nu-i era destul că trebuia să se descurce singură, fără nici un ajutor? Ăsta nu era un motiv suficient de disperare? Ce o să se facă? Trăise prin Dan, devenise dependentă de el. Prezenţa lui, justifica pentru Ana, propria ei existenţă.
Ceea ce văzuse la emisiunea de ştiri îi păruse doar o secvenţă de film. Desigur, murise cineva în condiţii neelucidate... Postul ăsta de televiziune nu dă decât ştiri care să-i facă audienţă. Toate ţaţele şi toţi pensionarii stau să privească cine şi cum a mai murit. Parcă nu or să moară cu toţii într-o bună zi. Şi apoi era o persoană necunoscută,.. ce o privea pe ea? În nici un caz nu putea fi Anica…Ce-i putuse trece prin minte! Ce să fi căutat Anica la dracu-n praznic, în comuna X?! Nu avea pe nimeni acolo, după câte ştia. E drept că avusese rude pe la ţară, Anica îi povestise. Provenea dintr-o familie numeroasă, prea numeroasă pentru cât de săraci erau. Plecase la oraş ca atâţia alţii. Adevărul este că nu avusese de ales. Se descurcase cum putuse: mai croitorie, mai curăţenie pe ici colo... Se măritase cu un beţiv, care la băutură, vânduse casa unor şmecheri. Vezi doamne, fusese casa lui. La puţin timp a fost găsit într-un şanţ, mort. Mai fusese găsit prin şanţuri, dar mort de beat. Acum fusese găsit cu adevărat mort, lovit la cap. Accident?
Anica rămăsese pe drumuri, stătea pe la vecini. Trecuse ceva vreme de atunci şi după plecarea lui Dan, Ana nu-şi mai putuse permite o menajeră. Cu problemele ei, numai la Anica nu se mai gândise... Anica!.. Mai ştii? Doamne fereşte de ceasul rău! Nu trebuia să fie neapărat şalul pe care-l primise de la Dan, când acesta se întorsese după specializarea din străinătate. Putea să fie oricare altul asemănător.

Ana nu suporta durerea şi suferinţa; o deprimau. Prefera să nu vadă nimic din ce se întâmpla în jur. Prefera să se ascundă printre obiecte, ca şi cum ar fi fost doar unul dintre ele. Un obiect de cristal sau de argint din vitrină. Sau o culoare din tablourile ce acopereau pereţii; o foaie dintr-o carte recitită din bibliotecă... şi bineînţeles, se ghemotocea printre vise. Anei îi era frică de acţiune, omitea verbul din gândurile ei, ca şi cum fără el s-ar fi putut opri timpul şi s-ar fi aşternut veşnicia. O să se gândească mai târziu ce-i cu şalul şi cu Anica, îşi zise. Mai târziu... Acum avea problemele ei,.. cum îi plăcea să spună, ca şi cum utilizarea pluralului ar fi dat un plus de greutate şi importanţă, persoanei sale.
Şi avea multe probleme picate pe cap, considera ea. O adevărată grindină iscată din senin. Un senin ce devenise brusc ameninţător. Din albastrul naiv se făcuse întunecat precum o smoală fierbinte. Se prăvălise într-un potop de granule din asfalt încins peste confortul ei psihic. Viaţa ei liniştită ca un drum de ţară, se transformase într-o şosea în curs de asfaltare. Un drum negru, fumegând încă, ce avea să devină, cândva, aproximativ neted şi cenuşiu-albăstrui; dar, deabia după ce-şi va fi petrecut o bună bucată de timp frământat sub roţi şi picioare.
Toată viaţa ei de femeie măritată fusese temeinic legată de soţ. Fusese ca un braţ, ce dintr-o oarecare pricină dislocându-se din umăr, ar fi trebuit să fie imobilizat pe lângă corp. Ar fi fost strâns bine cu o faşă lată, învârtită în multe straturi, până ce totul ar fi devenit numai un trunchi gros. Nu ar mai fi rămas nimic vizibil din braţ. Ca şi cum acesta nu ar fi existat niciodată. Da, mâna ar fi devenit invizibilă. Nu s-ar mai fi văzut decât trunchiul solid cu un oarecare, nesemnificativ, început de burtă. Mâna ce ar fi reprezentat-o pe ea, ar fi fost bine ascunsă sub faşă pe lângă corp. I s-ar fi absorbit prezenţa în cea a întregului; adică a soţului. Ana credea în utilitatea acestui gest protector, ce ar fi scăpat-o de griji. Din punctul lui de vedere, adică al soţului, pentru o vreme fusese bine. Din punctul ei de vedere, ar fi fost bine şi în continuare. Ea nu-şi dorise nici un fel de dezlipire de el, adică de soţ, în viitorul ei. Cu timpul, trupul robust a cărui ceafă roză, cu piele delicată şi mătăsoasă, o mângâiase ea cândva, ceafă ce începuse să se dividă în colăcei ţepoşi, nu mai dorise mângâierile ei. Ana suferea crunt. Suferea crunt ca o fetişcană părăsită de primul ei amor juvenil, pentru că avea coşuri pe faţă. Dezgustător.
Povestea, la început oricui, că soţul ei o părăsise. „Va reveni, ai să vezi că va reveni ”, era tot ce dorea să audă. Dan plecase când ar fi avut toate motivele să fie fericiţi. El îşi redobândise, în sfârşit, averea familiei sale. Decepţia ei fusese mare când el îi spusese sec, ca zgomotul produs de un bostan care s-a spart pe drumul de întoarcere din piaţă: „este averea mea!”. Plasa ei cu vise rămăsese goală.

Dan plecase în străinătate. Întotdeauna îi plăcuse să călătorească, dar revenea de fiecare dată. De data asta o anunţase că va pleca definitiv. Ea rămăsese singură, printre lucrurile ei, în apartamentul pe care, mai ales acum, îl ura. Îşi povestea necazul tuturor femeilor întâlnite în fiecare zi prin biserici, pentru că în toate zilele, Ana dădea acatiste. Femeile întâlnite frecvent în biserici, clătinau din cap a înţelegere; ştiau şi ele ce înseamnă singurătatea şi să fii părăsit. Îi dădeau sfaturi despre cum ar trebui să se roage şi pe la care aşezăminte cu har să se mai ducă. Aprindea după obiceiul lăcaşului respectiv şi câte treizeci şi trei de lumânări puse în cruce.
Marţi după marţi era prezentă în Biserica închinată Sfântului Antonie cel Mare, de la Unirii. De ziua Sfântului, cu lumânarea aprinsă în mână, aşteptase ore întregi în picioare la coadă să ajungă în faţa preotului care citea acatistele şi să se închine la icoană. Ceara fierbinte îi picura pe degete şi pe haine, lacrimile pe obraji. Ana îşi simţise sufletul cum se desface ca o salată, sub jetul de apă de la chiuveta din bucătărie, împroşcănd-o cu stropii amintirilor despre ei doi. Ei doi pe vremea când Dan o iubea.

Se cunoscuseră în modul celui mai banal romantic, pe o plajă, în zori. Marea era un imens mozaic de oglinzi, ce prinsese ca un puzzel imaginea luminoasă a soarelui. Soarele părea un trunchi incandescent ce se înălţa pe un cer în flăcări, iar Dan apăruse din valuri, frumos ca un zeu. Lui Dan îi plăcea să înoate dimineaţa, când marea nu era îmbâcsită de alţi înotători. Ei îi plăcea doar să privească tabloul răsăritului de soare, pictat de Dumnezeu. Fusese atât de îndrăgostită de Dan,.. şi încă mai era. S-au căsătorit, au fost fericiţi, apoi au urmat plecările lui în străinătate la specializări. Atunci îi adusese şalul acela ciudat. Şi comportarea lui devenise mai ciudată. Îi vorbise despre o plantă ce se numea gingko biloba şi avea, după poveştile lui, o semnificaţie în dragoste. Făcuse o fixaţie. I-a şi arătat nişte frunze uscate. Nu-i plăceau uscăciunile, puteau să fie ele şi din tehnica Feng Şhui sau chiar de la vreo sărbătoare din Biserică. I-a spus:

- Florile şi frunzele uscate sunt triste pentru că poartă în ele doar amintirea, vieţii. E atât de dureros de evidentă expresia morţii în aspectul lor.

Dan se tot îndepărta de ea... În ultima vreme fusese mai mult plecat, iar ea se obişnuise să-l aibă în preajmă, doar în imaginaţia ei. Dar, întotdeauna Dan se întorcea acasă.
Cât durase fericirea ei? Cât o mărgică de rouă. Ce rămăsese? Ce rămâne şi după o picătură de rouă. Întâi o urmă verde şi apoi un fir uscat.

Coada la icoana făcătoare de minuni, se ondula în meandre şi se întindea până în stradă. Curtea Bisericii, deşi spaţioasă, era insuficientă pentru cei ce veniseră să ceară ajutorul Sfântului, de ziua lui. Toată mulţimea aceea spera. Visele tuturor, chiar şi cele mai meschine şi mărunte, erau înghesuite pe hârtiuţele cu acatiste, în lumânările ce erau arse. Oamenii aceştia îşi spuneau dorinţele lor, strict personale, în gura mare prin vocea preotului care citea acatistele. Se împingeau, se striveau, se înghesuiau, când se intra în biserică. Micşorându-se spaţiul, creştea disperarea stupidă că nu vor reuşi să predea acatistul cu vise, preotului. Deveneau o masă compactă cu multiple braţe întinse spre preot. Trupurile transpirate se luptau corp la corp pentru locurile din faţă. Omenia pălea, rămânea doar o ilustrare a operei lui Dante. Nimeni nu spunea rugăciuni, doar se trăncănea cum face în general lumea când stă la coadă. Ana încerca să repete în gând rugăciuni, dar orgoliul rănit şi gelozia, nu-i dădeau nici ei o stare propice. Pendulând între implorare şi furie era agăţată de lumânarea din mână cu toată greutatea sufletului, ca un alpinist de coarda ce-i va susţine greutatea trupului, în cazul în care s-ar prăbuşi în gol.

Dar nu numai la Biserică povestea ea ce i se întâmplase. Se plânsese prietenelor, vânzătoarei de la magazinul de pâine şi oricăror alte femei întâlnite întâmplător. Doar vecinilor de bloc nu le spusese nimic. Îi era ruşine să intre în categoria ştirilor de ultima oră, rumegate apoi săptămâni. Îi venea să plângă şi să strige: „A plecat soţul meu. M-a părăsit! Înţelegeţi prin ce trec?” Îi era ruşine să recunoască faptul în sine. Ar fi fost o umilinţă prea mare pentru orgoliul ei, pe care multă vreme îl crezuse pierdut
Slăbise deoarece ţinea posturi lungi şi severe, sperând că Dumnezeu o să-i rezolve astfel problema, mai repede. Dumnezeu nu dădea însă semne că avea de gând să se grăbească. Aşteptarea o tulbura şi mai rău. Se supărase acum şi pe Dumnezeu. Începuse să se fardeze mai strident şi purta haine excesiv de tinereşti; dar, efectul era dezastruos. Îi mai adăugau cel puţin zece ani în plus, iar disperarea devenea vizibilă ca un bec ce-ţi explodează în faţă. Ana nu era capabilă să se privească pe ea însăşi. Privirea ei rămăsese agăţată undeva în trecut, de chipul celei ce fusese ea, cândva. Omitea că timpul este cel mai mare consumator de carne; că-i place să o devoreze până la oase goale şi în final, albe. Albe ca prima zăpadă ce se depune în cimitir.
Ultima discuţie cu Dan o obseda:

- De ce nu vrei tu să pricepi că nu te mai iubesc? - îi spusese el cu un calm ce se voia convingător şi fără replică. - M-am străduit, am încercat, am aşteptat, dar nu se mai poate. Trebuie să-ţi accepţi situaţia cu demnitate.

Vocea lui începuse să tremure de enervare şi, evident, nu avea chef de, ceea ce numea el, teatru ieftin. Discuţia o socotea încheiată, nu mai era nimic de adăugat. Apoi plecase hotărât, condus, ca un mort pe ultimul drum, de bocetele ei!
Ea parcă se dedublase: se auzea pe ea însăşi, aproape că se şi vedea. Îi era ruşine de cât de deplorabilă putea să fie. Nu se putuse stăpâni, pentru că dincolo de orice manifestare exterioară, lamentabilă, spaima şi durerea erau reale. Starea de rău fizic devenise maximă: totul era negru, dens, învârtindu-se nebuneşte, dezmembrându-i coastele până la răsuflarea ce se desfăcea în opinteli sacadate, seci, goale. Se comportase ca toate gâsculiţele de mahala. O femeie nepieptănată, cu hainele în dezordine, încălţată cu un singur papuc, celălalt îi alunecase din picior şi se rostogolise pe parchet, undeva sub un scaun. O femeie disperată ce ţipa isteric repetând mecanic argumente verbale perimate: „Eu ce am să mă fac? Ce mă fac Danee!” Un câine părăsit de stăpân, urlând.

Îmaginea tulbure a femeii moarte pe şine, o bântuia pe Ana. Nu mai putea să-şi vadă de “problemele ei”, adică să-şi plângă de milă. Forma înceţoşată prezentată la ştiri se înfigea în orbitele ochilor închişi şi rămânea acolo. Rămânea chiar şi după ce, speriată, Ana deschidea ochii. Părea că se lipise de ei. Nu putea să nu se frământe; dacă era Anica? Asemănarea şalului de la televizor, cu cel pe care i-l dăduse ea Anicăi, era izbitoare. Se hotărî să se ducă la Poliţie. Numai aşa s-ar fi putut linişti. Dar, aşa cum îi era felul, tot amâna momentul. Îi era frică de el. Îi era frică de ce ar fi putut afla. Toată viaţa amânase rezolvarea problemelor dificile. Întotdeauna sperase să fie rezolvate de alţii. O îngrozea complexitatea operaţiilor ce ar fi trebuit să le facă, chiar dacă lucrurile se dovedeau ulterior simple. Trecea „pe lângă”, tot ce-i producea o strângere de inimă. Nu se oprea, spunea doar Doamne-ajută. După aceea avea remuşcări. Dar spaima de acţiune în sine, ca o corvoadă de executat iminent, era mai puternică. Frica nu se dezlipea de ea, era ca o a doua piele sensibilă la orice stimul extern. Din acest motiv şi apela la rugăciune. Destinul oricum face totul după placul său, considera ea. Şi ce suntem noi decât o coajă de ou plutind pe o viitură, în timp ce sufletul se înveleşte în vise ca gălbenuşul în albuş. Albuşul e hrana puiului, puiul, hrana trupului; trupul, hrana timpului; timpul, hrana viselor; visele, hrana sufletului... Sufletul, unde e? S-a pierdut... S-a pierdut în labirintul întrebărilor fără răspuns.