Pe cand povestile nu erau inca povesti ci doar fapte petrecute iar lumea le vedea si le auzea eu inca nu eram dar despre multe dintre ele am aflat din suierul vantului domol, din trilul pasarilor, din sopotitul izvoarelor din afund de padure si din fosnetul frunzelor. Tot ce trebuia sa fac era sa stau linistit si sa ascult tacerea si linistea din jur, caci fiecare are cate ceva de povestit. Totul este sa vrei sa auzi.
După ce fratele său mai mare Mitruţ, numai de optsprezece ani trecu la cele veşnice după o grea şi lungă suferinţă, Ruxandra rămase singurul copil al lui Dumitru şi Eudochiei Rusnak.
Nimeni nu cunoscuse mai bine decât Ruxandra suferinţa şi chinul lui Mitruţ care patru ani de zile, ţintuit la pat de o boală grea, se ruga zi şi noapte la Dumnezeu să-i curme durerea. Ea l-a îngrijit, a plâns şi s-a rugat la căpătâiul lui până la sfârşit, deoarece mama ei avea grijile gospodăriei pe cap, de abia izbutea să le termine pe toate. Din când în când se rupea de la muncă şi intra în odaia în care zăcea bietul Mitruţ ca să-şi mai descarce povara sufletului spălând capul bietului băiat cu lacrimi fierbinţi, care spre deznădejdea ei ei nu tămăduiau boala acestuia.
(pe o pancarda mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreapta iese un Povestas, priveste pancarta dupa care incepe sa se lamenteze, iar din culise se aude o voce) :
POVESTASUL : Ce-i asta ? Cine a mai pomenit asemenea titlu pentru o piesa ? Nerusinare.
VOCEA : Oare ? De ce spui asta ?
POVESTASUL : Chiar, de ce spun asta ?
Se spune că în anii premergători perioadelor caracterizate de nenorociri și războaie, numărul nou-născuților băieți îl întrece cu mult pe cel al fetelor. Asta doar în teorie, pentru că în practică Maria lui Trică Diaconu adusese pe lume, doar din `39 până prin `45, nici mai mult nici mai puțin decât șapte fete. Lica era cea mai mare. De frumușele, nu încape vorbă, una mai ocheșică decât cealaltă. Acu` las` că nici Maria și Trică nu erau tocmai urâții satului. Fetele se ajutau una pe alta și creșteau repede. Mulțumită lui Dumnezeu, toate erau sănătoase, chiar dacă, ce-i drept e drept, trăiau destul de sărăcuț. Dealtminteri Trică nici nu se mai supăra când, de la o vreme, cam des, auzea de la unul și de la altul că i se spune Calicul lui Diaconu.
amintirile scriitorului, povestite de personajul-dumnezeu
Întors din concediu, m-am reobișnuit cu greu cu scârțâitul asurzitor al metroului, cu amărâții adunați în jurul canalului, undeva prin cartier, care umflau și dezumflau ritmic punga cu aurolac.
Zile în șir am încercat să scriu, am tastat și am șters, am înlocuit paginile din Word cu foi A4, însă nu am reușit. Sub unghii mai aveam încă nisip din ultima cetate vizitată.
Apoi într-o noapte am găsit o altă noapte mai veche, în care, stând în veranda bunicii, la capătul trotuarului mărginit de viță de vie, l-am schițat: o umbră de nas, înălțimea frunții, dincolo de ea una-două trăsături, care îmbinau colericul cu melancolicul și nășteau un personaj vag, căruia neapărat trebuia să nu îi dau viață continuă, ca să nu mi se întoarcă împotrivă.
Comentarii aleatorii