Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el, își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.
Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...
Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Puteai să fii oricine, atât ți-ar fi trebuit să-i spui lui Lache Ahohăniței pe poreclă. De fapt, la noi poreclele erau într-un fel vitale. Trei sferturi din sat stăteau pe trei-patru nume (oficiale): Cozmescu, Pintilie, Hohan, Mocanu. Alte repere onomastice erau doar de umplutură. Așa se făcea că erau zeci de săteni pe care îi chemau la fel. Nici folosirea inițialei tatălui nu slujea prea mult. Cel mai adesea, poreclele învederau un defect al purtătorului lor sau, în orice caz, erau departe de a sugera vreo virtute. Surdu, Chioru, Mutu, Șchiopu, Cocostârc, Bâlbâitu, Ciungu, Fonfea, Hupț, Roșcatu, Borhot, Ciucălău și altele (cu zecile) etichetau sătenii mai abitir decât numele înscrise în buletine. Nu se știe de ce și cum, dar Lache primise, naiba știe de la cine, porecla Căcălău.
Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.
În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braț îndoit deasupra frunții și ochii închiși, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.
îşi umplea nările cu viaţa mea nu vroiam nu vroiam nu vedeam sensul mă teroriza ca un bizon cu inimă pârjolitoare
şi nu ştiu cum într-o zi m-a prins zdravăn de simţuri nu se oprea se hrănea din buzele mele
cui să-i cer ajutor pe dedesubt de vizibil se întâmplă lucruri ciudate poţi să joci roluri în mai multe compartimente deodată e ca şi cum ţi s-ar întâmpla ceva dar ai putea închide ochii să nu vezi urechile să nu auzi
am fugit m-a prins iar iartă-mă primeam bătaie o ploaie de pumni iartă-mă de ce dai de ce iartă-mă nu ştiu de fapt vroiam să te ajut să te împing mai departe îmi lovesc dorinţele tu eşti pofta
într-o altă zi pe amiază în mine noaptea venise aşa vroia el nu mai avea răbdare îmi vâra degetele cu forţa în borcanul cu miere limba îi frigea tot mai tare
I-au spus Vezică. Accentul, bată-l vina! Vezi că te caută nu’ș cine, vezi că vin diseară pân’ la tine... Vezi-că-le astea la un loc i-au adus porecla. Și cu ea a rămas. Numele lui e Claudiu. Dar cine să-l mai țină minte? Nimeni nu l-a învățat să pronunțe cuvintele astfel, într-un fel al lui, care enervează pe unii și distrează pe alții. Dacă i se pare că îl sâcâi, urgent te expediază printr-un fermecător „mămălaș’?”.
Comentarii aleatorii