"[...] S-a ţinut de mine două luni, când i-am vorbit prima dată: lasă-mă-n pace!
Peste câteva săptămâni, eram în stare să o ascult. Uneori, îi şi răspundeam. Îmi povestea despre filme, cărţi, petreceri... Îmi bârfea şi se străduia să mă facă să râd. Emoţiile erau un stol – le vedeam umbra, nu şi zborul.
slabiciunea ei nu m-a pacalit niciodata. a fost mai puternica decat mine. este. a stiut mereu sa ceara si sa planga. sa ameninte, sa planga si sa ceara. am nevoie si plang, a spus. da-mi pentru ca cer! ai promis, ai jurat. da-mi! altfel, plang. innebunesc de durere. nu ma vezi cum innebunesc de durere? este iubire? este tricoul vechi din dulap? este camasa de noapte udata cu lacrimi si ingramadita sub perna. este regretul ca nu poti fi mai bun decat promisiunea ta ca ii vei da ce a cerut. numai sa nu planga. numai sa nu innebuneasca. numai sa nu te simti vinovat ca ai produs suferinta fiintei care depinde de tine neconditionat. depind de tine. nu ma vezi ca depind de tine? ce ma fac fara tine? spune-mi! teama ca vei fi judecat, pus la zid, executat.
Alergăm dansăm ne lovim unii de alții râsete frumoase line căutate vocile se iscă de undeva din colțuri și rămân aninate de faldurile rochiilor, mâinile noastre se odihnesc pictând chipuri pe vitralii albite. Ochii rămân mereu deschiși, degetele mereu căutând, frământând învelișuri de spumă. Suntem toți atât de frumoși la ferestrele caselor cu acoperișuri în țiglă roșie, cu grădinile noastre suspendate.
Între noi se plimbă povești cu chei la cingătoare, ne spunem pe nume și scăpărăm în miezul zilei lumini. Și printre toți tu și printre toți eu, și-apoi noi uneori visând. Ticăim iubirea în ulcioare, prindem cerul cu ace de siguranță de căpătâiul patului în care trupurile se recunosc orb.
În acea zi, dealurile submontane erau oglindite pe cer. Norii luau forme vaporoase, modelaţi de lentoarea vântului. Oamenii aflaţi la coasă pe terase păreau a săruta orizontul cu veneraţie faţă de vremuri de mult apuse, când zeii încă nu erau uitaţi sub praful amintirilor. Arşiţa pârlea frunzele şi alunga peştii în mâl. În sat, animaţia prevestea întunecarea minţilor şi vălmăşagul ideilor. Paloarea chipurilor împrumuta ceva din frica de întuneric a copiilor. Clopotele vuiau prelung, aparent fără motiv. Căruţele cu roţile lor de lemn stârneau praful uliţelor. Animalele gemeau de căldură, oamenii îşi fereau tălpile de asfaltul fierbinte. Purtaţi de valul irezistibil al zvonului, mergeau către centru fără a-şi abandona uneltele.
Comentarii aleatorii