Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foşneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa şi el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de lună, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea şi el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoţ.

Avea o bicicletă, un sandwich, o sticlă de apă minerală şi două napolitane, un drum ce şerpuia uşor pe lângă liniile de tren, avea o şapcă şi douăzeci şi cinci de lei, o carte subţire ca o şoaptă pe care nu reuşea să o termine, şi-acum avea o haltă numai pentru ea. Micuţă, fără peron, cu mansardă şi fereastră spre oraş. Cineva mai zăcuse aici: printre ace şi garouri praful podelei avea insule lungi de uitare.

"Plec să mă rătăcesc" i-a spus mamei într-o zi. Plecase cu ochii închişi, după multe rotiri, după ce şi-a zdrelit genunchiul şi palma în cădere, într-o direcţie nemaiştiută de nicio pereche de zaruri. Maică-sa ştia că pleacă la Shaheen, nu şi-a făcut prea multe griji, i-a pus un sandwich şi două napolitane în rucsac, a sărutat-o, i-a făcut semn cu mâna de la colţul străzii arătându-i în treacăt cuibul de berze apărut aseară în vârful unui stâlp de telegraf, apoi imaginea s-a-mpăturit şi-a dispărut aici. De data asta nu mergea la Shaheen, mergea până acolo unde totul era punct; s-ar fi întors oricum acasă, la cocoloşul ăla de hârtie cu două berze pe un stâlp.

Un păianjen atârna din tavan pe o aţă, cu doi ochi negri aţintiţi spre ea. I-a scotocit prin rucsac, era mare, i-a mirosit sandwichul şi l-a pus deoparte, i-a desfăcut portofelul, i-a încercat bicicleta cu toate cele şase picioruşe. Maică-sa îi făcea semne disperate să-l dea afară, apoi s-a rupt in două de la mijloc, bucata de sus a căzut şi s-a făcut ţăndări: "Închide mamă fereastra, că se sparg geamurile" a apucat să mai strige şi-a deschis deodată ochii, cu toate imaginile direct pe retină.
Drept în mijlocul camerei, mâncând din ambele napolitane deodată, înţepenit cu piciorul lângă o sticlă de lampă afumată pe care păianjenul cel uriaş o doborâse din înălţimea mansardei, cu "ochii de pisică" ai bicicletei ieşindu-i pe jumătate din buzunar, un copil. Aşa a crezut la început. S-a speriat, a ţipat ascuţit, oraşul a rămas impasibil, doar garourile au zvâcnit mai încolo când tresărirea s-a scurs prin vârful picioarelor.

"Nu te speria, ţi le dau înapoi!", i-a întins napolitanele si ochii de pisică, din prelungirile degetelor, de cât mai departe, atât de departe că nici umbrele nu li s-au atins. "Nu te speria", repeta întruna şi se tot dădea înapoi cu păşi mărunţi aproape de fereastră.
"E locu' tău?" l-a întrebat după ce-a luat ochii de pisică şi-a dat napolitanele deoparte: "Acum, mănâncă-le..."
"Nu, mai trec... uneori pe-aici" a venit răspunsul cu o uimită oprire pe "trec" şi cozile ochilor rotunjite brusc: era o haltă numai, şi casa nimănui. Apoi a început să-şi dezlege încet sfoara prinsă cu noduri în jurul brâului.
"Era legat..." gândi ea brusc, cu un fir de teamă tresărindu-i uşor pe grumaz. Dacă se dezleagă... gândi iarăşi, parcă bolnav, cu ac şi garou. Tremura pe sub pătură, el nu mai termină de dezlegat nodurile, imaginea asta nu putea fi împăturita cu niciun chip, se prelungea la nesfârşit încovoiata într-o gheară de mansardă.

Cu toate nodurile la pământ, copilul o privea. A oprit scurt cu o mână zbaterea geamului, şi-a frecat glezna, a mai privit-o încă o dată cum stătea lipită de zid ca un desen în cretă şi-a poposit o clipă pe conturul ei. Era mare. Nu era mai mare ca el.
În ochi noaptea îi alerga desculţă.
A zbughit-o scurt pe uşă cu cei douăzeci şi cinci de lei în buzunar, cu răpăit de paşi pe trepte, rostogolit într-o aruncătură de zaruri.

Bicicleta era demontată pe toate părţile. Bine că-i rămăseseră ochii de pisică, gândi cu ciudă.
Oraşul era departe, trenul fluiera pe linia nouă care făcea la dreapta cu două macazuri înainte de halta veche, se vedeau doar câteva case, un depou cu locomotive şi vagoane jupuite, câteva depozite ceva mai încolo, un morman mare de şine ruginite la picioarele ei.
Singură, în câmp, c-un fir de trifoi verde-amărui între dinţi, privea cum două ciori croncăneau la marginea unei bălţi în mijlocul căreia un boncanc desfundat şi crăpat de soare se înălţa pustiu ca o insulă. Jocul de-a rătăcitul devenise deodată serios, acum ar fi vrut să fi mers la Shaheen. Stătea acolo pe treptele haltei cu o carte subţirică în mână, mereu neterminată, cu fereastra mansardei căscată pe negativ la picioarele ei, cu zidurile astea înnegrite împrejur înghiţindu-i umbra încet, şi cu cerul deasupra mototolind totul pe jos.
Un cocoloş bine ţintit nimeri drept în gura desfundată a boncancului.

S-a lungit, amprentă printre alte amprente, cu ochii în tavan.
Noaptea începuse să cadă în fire subţiri, alergarea aceea desculţa, despletită ca din ochi. A tresărit.

L-a văzut stând turceşte, aşezat lângă ea, cu banii întinşi în faţă şi cu bărbia tremurând uşor.
I-a luat încet, ca un animal sălbatic hrănit pentru prima oară.

El a plecat cu vântul prin mansardă, ea a aşteptat cuminte până s-a făcut ziuă. Apoi a căutat o frânghie lungă, şi-a pus-o după brâu, a scotocit prin rucsac după ochelarii de soare, a rotit de câteva ori pe deget o cană cu toartă, la asta încă se mai pricepea de pe vremea când făceau crăcane cu invizoaice, tot şiretlicul era să o opreşti cu mână cealaltă şi să ţinteşti mereu în aceeaşi poziţie: pac-pac! Şi era mort. L-ar fi omorât oricum, ştia asta de la maică-sa, "Mamă, când vine tata?", răspunsul invariabil venise de-un milion de ori pe-acelaşi ton, "A plecat, nu mai vine, fetiţă", taică-său umbla cu plăcuţa de marmură-n spate ca o râmă neobosită, doar ea l-a aşteptat să vină din morţi, c-un buchet mare de flori la vremea mesei.
Mai ochi o dată plimbându-şi ţeava degetelor de pe-o pereche de porumbei pe dâra albă a unui avion, de pe-o pisică jigărită pe cârdul de gâşte cu aripile tăiate la vârfuri, "Să nu zboare, fetiţă".
A mai rămas. Şi-a mâncat încet sandwich-ul, a aruncat cu pietre în boncancul din mijlocul băltii, între grămada de şine ruginite din stânga şi cea de şine noi, lucioase, apărute de dimineaţă în dreapta.

*
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de luna, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Avea o bicicletă şi-o sticlă de apă minerală, o şapcă şi douăzeci şi cinci de lei, o o carte subţire ca o şoaptă şi-o haltă numai pentru ea.