Citiți părțile 5 și 6 aici
7. Orice vis trebuie să spună o poveste.
Învățasem cine sunt. Pentru cei mai mulți oameni, realitatea este experimentală. Cu mine însă, cel puțin în anii de copilărie, a fost altfel. Satul meu, muntele, râul, pădurea. Casa mea. Părinții, ceilalți copii din sat.
Și acum, dintr-o dată, Tata îmi spune despre copiii care se nasc și nu pot să viseze, despre oameni mari care încearcă peste tot în lume să înțeleagă. În întunericul cald al acelei seri, m-am refugiat în singurul cireș din grădină și am închis ochii. Mi-am imaginat că adorm și că umbrele din jur se topesc într-un întuneric gol, din care nu răzbate nici-un sunet, în care nu se oglindește nici o imagine. Mi-am imaginat trezirea cu sentimentul că cineva mi-a furat orele de somn. Cu sentimentul că am murit puțin, între ora la care m-am întins în pat și aceea în care am deschis ochii. Moartea trebuie să fie o glumă rea. Închizi ochii și dintr-o dată ți se fură totul, iar în locul tău rămâne un gol în care aerul se grăbește să se scurgă. Ești nu.
Dar tocmai asta nu mai au copiii aceștia, îmi spusese Mama. Ei închid ochii și, în spatele pleoapelor, nu se formează nimic. În momentul în care dorm, lumea, și ei împreună cu ea, încetează să existe.
Cu degetele aproape trecute prin scoarța copacului, încerc să prind zgomotele nopții. Sunt înconjurată de copii care își întind mâinile înspre ochii mei, îi pipăie, îmi ridică pleoapele. Își ling apoi degetele de sare, mă privesc râzând. Cu ușurare, închid ochii, și în locul lor rămâne un vag miros de frunze și pietre ude.
Cobor și mă îndrept legănându-mă înspre casă. Mama stă pe treapta de la intrare. Mă ia de mână și îmi spune încet:
- Te-am visat înainte de a fi. Stai lângă mine să-ți povestesc?
- Mi-e frig, Mama.
Are alături pulovărul ei vernil, moale, în care îmi place să îmi bag nasul când mă îmbrățișează. Mi-l dă, apoi mă ia în brațe. Stau cu fața înspre cer, iar chipul ei se proiectează uriaș deasupra stelelor.
- Îmi descoperiseră o tumoră pe creier, pe glanda hipofiză. Este o glandă micuță, care stă aici undeva în spatele nasului, și e responsabilă de toate celelalte glande din corp.
- Ce le face, Mama, le controlează?
- Cam așa... le controlează.
- Mama? Nu știu ce este o tumoră.
Ochii ei mă caută cald. V-am mai spus cât de frumos zâmbea mama?
- E o creștere anormală, o aglomerare de celule care nu au ce căuta acolo.
- Aha. Știam de celule.
- Făcusem în ziua aceea o investigație, ca o poză care îți arată ce este sub piele, dincolo de carne, dincolo de oase. Tumora se vedea clar, ca o cireașă. Înainte să îmi facă pozele acelea, a trebuit să semnez că nu sunt însărcinată. Am semnat. Investigația putea să facă rău copilului.
Toată seara m-am uitat la fotografiile tumorei, uneori mi se părea că începe să își întindă brațe ca de caracatiță și că îmi cuprinde creierul.
- Mama, ce-i aceea o tumoră?
- Tocmai ți-am spus, Laura.
- Nu, nu mi-ai spus. Ce face o tumoră?
- Uneori omoară.
Nici o ezitare în glasul ei, învăluitor ca marginile neclare ale stelelor care îi înconjurau fața.
Stau cu obrazul lipit de burta ei. Aici am fost eu. Tumora asta nu a omorât pe nimeni. Niciodată nu am citit ultimele pagini ale unei povești înainte, de data aceasta însă mă bucur să știu soarta celulelor astea crescute fără ordine.
- Ce ai făcut?
- Nimic. Am plâns mult în seara aceea. Tata și cu mine ne doream un copil. Habar n-aveam dacă sunt sau nu însărcinată, testele ieșiseră toate negative și nu aveam nici un motiv să cred că sunt. Aveam impresia cumva că tumora aceea îmi sufocă pântecele.
- Eu eram acolo?
- Da, erai, dar n-am știut decât în dimineața următoare. În seara aceea m-am visat într-un spital. Totul era alb în jur, pereții, gresia, mobila, ferestrele, clanțele de la uși. Până și eu eram îmbrăcată într-un halat alb, iar papucii din picioare, moi și albi, păreau că se topesc în liniștea coridoarelor. Deschideam ușă după ușă. La un moment dat, aproape că m-am izbit de o călugăriță. M-am uitat speriată la ea, doar ea părea reală acolo, așa cum era îmbrăcată în rasa ei neagră, cu ochii mari, negri și ei. „Nu ai voie aici”, îmi spune. „Unde să mă duc?”. Plângeam și în vis cum plânsesem toată seara. M-a întrebat de ce. Fața ei părea că se materializează din albul dimprejur. Se uita la mine cu răbdare. I-am spus: „Cred că sunt însărcinată”. Mi-a zâmbit. „Nu e minune mai mare în lumea aceasta decât aceea care se petrece în pântecele tău.” Am povestit despre tumoră, dar ea a scos dintr-un buzunar un creuzet de piatră, și aceea albă. M-a atins cu degetele ușor pe față, culegând câteva lacrimi. Le-a trecut apoi în creuzet și s-a uitat înspre mine, cu același zâmbet. Mi-a spus că voi avea o fetiță albă și frumoasă. Mi-a șters fața cu mâna ei aspră, s-a aplecat înspre mine și mi-a șoptit „Să nu mai plângi niciodată, copilul tău este bine.”
Mă leagănă ușor. Brațele îi miros a ploaie verde, a flori căzute pe pământul umed. Iar eu, copilul din lacrimi, îmi strecor mâinile în uterul ei, scot de acolo lumea ca un imens bol de cristal și o strecor în sân. Sunt mare acum, sunt mare, la fel de mare ca somnul.
- Câteodată aș vrea să am și eu o broscuță albastră ca tine, Laura. Să întreb noaptea, când mă trezesc dintr-un vis: „unde e broscuța mea albastră?” Să o găsesc apoi și să adorm zâmbind.
- Îți voi da eu mami, îți voi da eu o broscuță și vei adormi la loc și tu.
Nu am mai întrebat despre creuzet.
8. Lalele și Pink Martini.
Ascult Pink Martini. Muzica se strecoară cu voluptate printre hainele aruncate pe jos, peste lenjeria albastră de pat, printre hârtii și cărți amestecate. Se pliază de colțurile pereților, se întoarce apoi liniștită și se încolăcește ca o pisică lângă obrazul meu.
Amado mio
Love me forever
And let forever
Begin tonight
And let forever
Begin tonight
And let forever
Begin tonight
Îmi simt oasele cuprinse de o lâncezeală dulce. Din toate bagajele, am desfăcut azi-noapte doar bulbii de lalele. N-am mai apucat să îi plantez, Dorin a venit prea repede. Am făcut dragoste. El, cu femeia lui vioară, eu, cu bărbați care mă privesc drept în ochi, eu, pe străzile mele înguste din Amsterdam, el, pe trepte largi de lemn. El, adânc, fără lumină, șuierător, eu, amețitor, în alternanțe de flash / întuneric, ca o melodie insinuantă. Dimineața mi-a pus mâna pe gât și mi-a spus că nu poate să adune tot timpul ăsta în pachete expres.
Ridic într-un final telefonul. Apa se aude încă șiroind în baie.
- Good morning, love.
- Good morning, Böri.
- Everything ok? How’s my lonely Bucharest?
- Lonely as ever. How’s our wicked Amsterdam?
- Missing you, naughty Tania. Been on the streets last night, after I took you to the airport. It was cold and shiny.
- What was shiny, my dear?
- The air. Won’t you come back?
- I will. Gotta go now. Take care of our flowers.
- Ok babe. Bye.
- Bye Böri.
Mă uit pe fereastră. Teiului i-au dat din nou frunzele. L-au tăiat în primăvara trecută și-am crezut că moare. Acum își întinde nonșalant crengile ciuntite, pline de verde, fără să-i pese cât e de urât. În București vine primăvara într-o dimineață prăfoasă. Uneori nu mai pleacă niciodată. Atunci plantez lalele și le așez în balconul albastru.
Comentarii
bobadil -
Imi place aceasta nota de personal amestecata cu oniric, undeva dintr-un ungher al memoriei cineva ne tot trage de maneca. De acolo vine si acest amalgam de trairi si tresariri si culori si de ce nu, flori si un fel de Bucuresti. Semnez acest text cu o penita pentruca doar cea plecata mi se pare deocamdata ca stie a spune lucrurilor pe nume. Noi cei ramasi acasa ne-am infundat capul in perna si asteptam habar n-am ce. desfrunzirea ar spune Blandiana? Andu
aalizeei -
Un prim comentariu, sper să revin cu detalii. General: Iată un transfer de stări de la autor către personaj. Este interesant de urmărit dacă aceste trăiri cotidiene, care o iau înaintea proiectului inițial, vor conduce la o scenă unitară sau la cadrul specular atît de drag prozatoarei. Aici e pariul cu cititorul mai puțin dispus la alunecarea amețitoare printre planuri. La obiect: Dialoguri scurte, seci care uneori lasă impresia de artificial: “- Le controlează? - Le controlează.” ... „- Mama, ce-i aceea o tumoră? - Tocmai ți-am spus, Laura. - Nu, nu mi-ai spus. Ce face o tumoră? - Uneori omoară.” în replică-aproape didactic: “- Îmi descoperiseră o tumoră pe creier, pe glanda hipofiză. Este o glandă micuță, care stă aici undeva în spatele nasului, și e reponsabilă de toate celelalte glande din corp.” … “- E o creștere anormală, o aglomerare de celule care nu au ce căuta acolo.” Ai impresia că personajul nu dialoghează, recitește un diagnostic pe care nu vrea să îl accepte. Expresii “Fața ei albă părea că se adună, se materializează din albul dimprejur.” O paletă cromatică reflect/refract față de care am rezerve, fie și în oniric. “Mă leagănă ușor. Brațele îi miros a ploaie verde, a flori căzute pe pământul umed. Iar eu, copilul din lacrimi, îmi strecor mâinile în uterul ei, scot de acolo lumea ca un imens bol de cristal și o strecor în sân. Sunt mare acum, sunt mare, la fel de mare ca somnul.” Este alegerea autorului. Mie mi se pare doar o fugă ca și cum s-a speriat de cumințenia primelor două propoziții. Reamarc: “iar papucii din picioare, moi și albi, păreau că se topesc în liniștea coridoarelor.”
Sapphire -
Andu, între ce spunem și ce nu spunem e o apă uneori tare greu de trecut. Iar trecutul, că tot vorbim de el, are straniul obicei de a fi repetitiv. Ceea ce nu-l face mai puțin trecut, ori mai puțin probabil viitor. Nu prea spun eu lucrurilor pe nume, nu-i așa? Altfel nu ar fi justificat gestul tău... Mulțumesc de gând și pentru constanță. Aalizei, bine te-ai abătut pe-aici, te așteptam. Am băgat la cutiuță remarcile tale, am umblat un pic la dialog, acolo unde spuneai că pare prea sec. Unde e didactic, deocamdată nu umblu, nu m-ai convins. Unu, pentru că, iar mă repet, uneori vorbesc așa cu fie-mea, și întrebările tot nu se opresc, doi, pentru că, atunci când vorbești cu un copil trebuie să îți aduci aminte că, pentru ei, tot ce li se întâmplă este un prilej de a învăța. Am schimbat foarte puțin la fața albă, nu cred că am reușit să redau imaginea, într-adevăr puternic onirică, poate cea mai voit puternică din fragment. Ultimul fragment de care spui, eu n-am nimic cu el, dar mă întreb dacă unii cititori (nu spun toți) nu reușesc să facă uneori și pași mai mari de imaginație, poate chiar și salturi, și nu așteaptă comod sa fie purtați pe un covor fermecat dintr-un loc în altul, logic și liniar... Sper în revenire. Cât despre ițe, nu avea teamă. Se vor lega, încet, încet. Și te înșeli, tocmai acesta este proiectul inițial: posibilitatea de a plonja în multiple experiențe și personaje.