în oraşul obscur
ţi-am developat sângele până la indecenţă
iar tu te-ai zbătut sub unghiile mele
ca un peşte curăţat de viu. atunci mi-am spus: femeie,
bărbatul hologramă nu se poate atinge, dar uite
eu am trecut prin el şi ceva a rămas acolo.

dragostea noastră ca o hipnoză-
aer rarefiat şi demenţă contagioasă. cine ne-a văzut
ştie, traversăm lumea
ca o ambulanţă în plină noapte.

dar uite,
prea mult timp am crescut între clavicule
teama de a nu urla şi de a nu spune decât lucruri blânde şi ştiu
muţenia mea te decojeşte,
se înfige în tine ca o armă care
face mereu răni noi.

nu eşti destul de puternic.
nici chiar tu, nici tu
nu poţi vindeca ce se tace
şi ce se sfâşie pe ascuns. nici tu nu mă poţi
scoate din perfuziile astea în care îmi injectez
obsesii noi când pentru mine
delirul e starea cea mai pură.

poţi doar
să-mi construieşti o lume nouă sub pământ. acolo
să orbesc încet şi să
te învăţ de la capăt.