La cât de frig e, aș putea să fac poezie. N-am timp azi. Am vrut să mananc înainte să plec din casă, însă frigiderul era gol. Mi-ai lăsat doar apă. Și aia a înghețat. M-am uitat în dulap, mai erau niște cereale de pe vremea când încă mai stăteai aici și-mi desenai piese de puzzle pe masa din bucătărie. Am amestecat gheața cu cereale și am mâncat. Pe lingură era scrijelită inițiala ta. Mi-am adus aminte de dimineața când ne-am cumpărat două linguri, două furculițe și un cuțit. Pe fiecare ai scrijelit inițiala mea și apoi pe a ta. Râdeam ca proștii. Nu, râdeam ca proasta în poala ta, vedeam dincolo de linia orizontului. Dar asta era atunci, acum clădesc fortărețe din visele lăsate baltă.
Ușa blocului e grea, totuși reușesc s-o deschid. Parcă e un vis. Merg mai departe, arunc priviri fugare trecătorilor. Sper să nu mă vadă vreunul din ei. Strâng puternic geanta lângă sân, intru mai întâi să-ți fac o vizită în salonul 9. Ești atât de senin. Mă iei în brațe și începi să-mi povestești despre soția ta. Te încrunți. Țipi. Mă dai afară. Ai crezut că-s mama pe care te-ai straduit s-o suporți. Aș fi vrut să te fac să-ți amintești de mine...
Las spitalul în urmă, întrebându-mă dacă nu cumva eu ar trebui să fiu cea internată. Măcar realitatea ta are un punctaj de valoare. A mea e zero. Merg, e un automatism. Mă duc să plătesc o factură pentru ceea ce seamănă a fractură de calcaneu. Langă „Sediul central al plăților energiei electrice” văd banca pe care ai stat ultima oară și nu mă pot abține să nu mă așez. Încă mai pot să-ți simt parfumul din vopseaua proaspătă atunci. Mi-am promis că nu mai fac asta, e prea tărziu, oricum. Ale năibii amintiri! Rămân cu privirea ațintită și gura întredeschisă. Printre trecătorii curioși puțini își fac curaj să te întrebe dacă ești bine. Tu întotdeauna mă întrebai dacă sunt bine. Puncte albe pe retină, parcă trebuia să fie doar unul negru!? Nu.
Poate lumina nu mai este necesară. Azi mi-au tăiat-o. Să rămână așa!