Floare albă de mătasă,
de ce mă iubeşti aşa?
Peste pleoapă-mi fulguia
chimonoul de melasă
ce-l purta luna mireasă
pe când era plină, grea...
Şi de ce zâmbeşti aşa?
Aşteptăm copil în casă,
o fetiţă prea-frumoasă
cu privire de cafea,
legănată de o stea
şi de-o floare de mătasă
ce petala nu şi-o lasă,
moartea ei e ca de nea
şi cu ea va alăpta
fata mea cea curioasă
ce s-o naşte-n astă casă
pe când luna fi-va grea,
răsăritul când o sta...
Floare albă de mătasă,
de ce mă iubeşti aşa?
Tu eşti ochi de catifea
când tot cerul mă apasă
ca o mare preoteasă
să te las în lumea mea!
Şi eu ochii-i voi pleca,
doar sunt lună, o crăiasă
ce-a rămas din tine grea
şi la mine s-or uita
căprioara cea duioasă,
moartea ce nu are coasă,
firul ierbii, palma sa.
Zidul vieţii s-o mira
de tăcerea cea sticloasă
ce prin moartea fără masă
prea-adânc s-o aşeza.
De ce mă iubeşti aşa?
O să-mi crească fata-n casă,
limpid lujer de crăiasă,
piept de lună, ochi de stea,
strai din noaptea ce o sta
pentr-o clipă să i-l coasă.
Moartea n-o să îi miroasă
niciodată talpa sa,
părul ei n-o înnopta,
urma ei de viţă-aleasă
ce s-o aşeza, spumoasă,
peste stânci de peruzea
niciodată n-o-însera…
Uite sus, cum luna-i grasă
când e soarele în casă,
a rămas iar luna grea.
Peste-o lună s-ar năştea
mare nouă. Eu sunt cal
peste sufletu-mi oval
aşezat de-acum la mal,
şi-o privesc iar criminal
cum se sparge, val cu val,
în cântări de madrigal,
cum se nasc fenomenal
chimonouri de cristal
peste pieptul ei carnal
cu esenţe de migdal
când renaşte, val cu val.