prietene cu pantofi lăcuiți,
drumurile care coboară spre satul meu
aduc în sân veste de lumină.
bucuria strălucește pe talpa celor care
au știut să își dezlege sandaua
pe pământul sfânt.
de unde vii?
aici păsările merg la pas cu oamenii,
oamenii cântă albastru ca un cer
pomii înfloresc cu privirea spre cimitir,
viii prind rădăcini în morții lor.
încotro apuci?
casele noastre au ferestre mici ca de biserică
pentru că Dumnezeu mănâncă pâine și pește
cu fiecare, o dată în zi
grâul crește din piciorul de lemn al meselor,
mâinile țes năvoade pentru meleaguri fără ape.
nimeni nu piere...
noaptea rămâne trează pe pleoape,
păzind nădejdea de întuneric și sete.
nu te teme...
cei care se opresc din fuga lumii
vor termina cursa pe locul întâi.
Poezie:
Comentarii
bobadil -
Mari, Prea despuiata alegoria textului tau fericiti cei saraci cu duhul cei din urma vor fi cei dintai. E ciudat cum textul acela al tau care ti-a atras si premiul aferent avea acel ceva non-canonic care face atat de mult bine poeziei intr-un raport intim cu religia. Asemenea scrieri (cea de fata) imi amintesc de o figura de pe agonia, pe numele sau florin caragiu, care e un baiat super, educat, finut, religios pana in maduva oaselor, insa din pacate dpdv literar nu scrie mai mult decat un diacon care nu a chiulit de la lectiile de limba si literatura romana ca altii sub pretextul ca trebuie sa se roage sau sa faca matanii. Mari, sa cauti in continuare poezia scrisa cu sufletul. Si daca se face ca eu am varsta tatalui tau natural asta inseamna ca tu ai putea sa-mi fi fiica, dar te rog sa ma crezi ca nu simt asa, uneori am impresia ca esti mult mai batrana decat mine, ceea ce este terifiant. Renunta te rog la a mai scrie texte asa de batrancioase. Andu