despre viața asta a nostră, ți-am mai spus,
nu am nici o părere încă.
îmi place să mă bucur pentru ea din când în când,
așa cum mă bucur bunăoară
pentru pisicile care dorm și torc dorm și torc dorm,
îmi place să o privesc cu ciudă și să o sărut pe bot:
răsfățato, ce-ți pasă ție?

alteori o scot la plimbare pe bulevard
ca pe o pereche de pantofi noi,
pantofi care tind să devină frumoși
abia atunci când sunt admirați.
o învăț să zâmbească în stânga și în dreapta
în sus și în jos, o învăț să ducă mâna la gură
atunci când cască.
îi spun ce mi s-a spus și mie:
lumea e mică, drăguțo, dar chiar și așa,
te poți rătăci în ea de mii de ori.

tot despre viața asta- îmi place să cred că e aceeași de fiecare dată,
dar nu e exclus să fie cumva la mijloc un truc pe care nu îl știm
și atunci chiar că suntem toți niște proști-
tot despre viața asta, îți spuneam,
îmi place să vorbesc uneori ca și cum ar fi
un celebru scriitor.
un scriitor pe care toți îl citesc uimiți
fără să se poată hotărî,
dacă individul scrie bine sau nu.

mi se mai întâmplă- arareori, ce-i drept, dar e bine să știi-
să mi se pară caraghioase și pisicile care dorm
și pantofii admirați și oamenii toți- poeți sau nu.
privesc atunci la viața asta a noastră
ca la o uriașă broască râioasă
vrednică de a fi înecată în orice moment
în someșul mic.