Nu vreau să povestesc despre mine. Să-mi separ amintirile mele de ale celorlalți este un proces dureros. Inutil. La ce folosește să povestesc despre mine copil, când ce sunt acum nu este curgerea firească a ceea ce am fost atunci? Între Deirdre și Laura s-au rupt toate podurile. Singura care îmi aduce aminte de ea este bătrâna din Amsterdam.
Trec prin mine culori și sunete. Ceea ce rămâne înainte să închizi ochii. Pojghița aceea de realitate pe care nu te înduri să o scuturi înainte de a te duce.
M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
Un Audi negru a schimbat banda, a trecut pe mijlocul drumului, între maşini şi a frânat cu putere, claxonând. Dintre intestine mi-a scăpărat un chibrit. M-am oprit şi am aşteptat ca durerea să se calmeze.
Prin geamurile uriaşe, împestriţate de reclame ale fast-food-ului benzinăriei, se zăreau mai multe siluete înşiruite la mese, aplecate şi fluturând din mâini, cu capete înguste şi alungite, furate de reflexele maşinilor în geamuri.
(…)Am trecut strada, am mers prin faţa blocurilor turn, apoi am făcut la dreapta şi mi-am continuat drumul pe o străduţă laterală întunecoasă.
Un bărbat cert Maria Băluțencei n-a avut niciodată. Pe Icu și Mucel, cei doi băieți ai ei, unul într-a opta și celălalt într-a cincea, nu se știe cu cine-i făcu. Încă tânără, poa` să fi avut un pic peste treizeci de ani, Haba, poreclită așa de femeile temătoare pentru bărbații lor, lucra la grajdurile ceapeului, adică «la vaci», cum spuneau consătenii care aveau plan la câmp, cu o oarecare doză de răuatate. Tot aici făcea zile-muncă și Vasile Doban. Pleca de acasă dis-de-dimineață, pe la patru-cinci, fie vară fie iarnă, gata îmbrăcat în salopeta-i murdară și mirosind a bălegar, încălțat cu gumari sau cisme înalte de cauciuc, după cum era drumul – glodos ori uscat. Pe Anuța, nevastă-sa, n-o mai trezea, că oricum nu trebuia să-i dea de mâncare.
Ar fi vrut să aştearnă pe hârtie un roman de anticipaţie, pe baza ghicitului în bobi învăţat de la bunica. Ironia sorţii îl făcea să-şi descopere doar trecutul aproape uitat. Se tortura inchizitorial pentru a-şi afla viitorul, pornind de la întâmplări banale, dar găsea doar bariere. Privindu-se în oglindă, căutând ceva nou în complexitatea figurii sale, nu-şi putea lua ochii de la acel punct de plecare al copilăriei , o cicatrice amintindu-i de primul moment de cumpănă prin care trecuse. Sub salcia meditaţiilor sale, se întreba dacă nu cumva, fără această cicatrice, prezentul ar fi altfel, când apăru Amnăraş cu veşnica-i ţigară lipită de buza de jos. Aduse într-un suflet, nelipsitele veşti îi erau prezentate în altă ordine decât cea a importanţei lor.
Comentarii aleatorii