Un bărbat cert Maria Băluțencei n-a avut niciodată. Pe Icu și Mucel, cei doi băieți ai ei, unul într-a opta și celălalt într-a cincea, nu se știe cu cine-i făcu. Încă tânără, poa` să fi avut un pic peste treizeci de ani, Haba, poreclită așa de femeile temătoare pentru bărbații lor, lucra la grajdurile ceapeului, adică «la vaci», cum spuneau consătenii care aveau plan la câmp, cu o oarecare doză de răuatate. Tot aici făcea zile-muncă și Vasile Doban. Pleca de acasă dis-de-dimineață, pe la patru-cinci, fie vară fie iarnă, gata îmbrăcat în salopeta-i murdară și mirosind a bălegar, încălțat cu gumari sau cisme înalte de cauciuc, după cum era drumul – glodos ori uscat. Pe Anuța, nevastă-sa, n-o mai trezea, că oricum nu trebuia să-i dea de mâncare. Ca lucrător la sectorul zootehnic, cum îi plăcea lui să spună (și nu grăjdar), primea o pâine neagră pe zi, o conservă de pește ori un borcan de fasole cu costiță afumată sau cu cîrnăciori, iar de o cană de lapte se descurca el. Până seara, la opt, rânea balega și o încărca în remorci, așternea paie, umplea ieslele cu fân, împărțea tain și adăpa vacile. Mulsul era ușor, că de doi ani se băgase instalație anume. Cu inginerul cel tânăr se împăca destul de bine. În unele zile mai prindea și câte o oră de somn: vara, prin șirele de paie, iar când dădea frigul, pe sacii de tărâțe din magazie. Mai greu se descurca cu Lache, veterinarul. Acesta, mai tot timpul cu rachiu-n cap, ba unii ziceau c-a ajuns să bea și spirt de prin dulapurile lui cu uși de sticlă, îl lua în primire numai ce-l zărea: ”Mișcă, Dobane, dă mai iute din mâini, că nu te plătește colectivul să dormi în ciubote!” Haba i-ar fi luat apărarea, că-l vedea truditor, însă Lache îi era și ei un fel de șef. Mai ales când lipsea inginerul. Chipurile că trebuie să-i deretice prin cabinet, veterinarul întârzia cu ea, uneori, mai mult decât trebuia. Și Doban, înțelegea bine cam despre ce-ar putea fi vorba, dar n-avea ce face și înghițea în sec. Cu atât mai mult cu cât și el o plăcea pe Haba. Un conflict deschis cu Lache l ar fi dus la pierzanie. Dincolo de faptul că meseria de veterinar n-o prea mai avea nimeni din comună, Lache deprinzând-o în armată (unde a fost sergent veterinar la Gospodăria agro-zootehnică a regimentului), relațiile lui speciale cu președintele CAP-ului și secretarul de partid îi confereau o carapace impenetrabilă. Chiar și cei de la consiliu și șeful postului de miliție îl salutau primii. Plutonierul Capău îl vizita des pe la muncă, mai ales după ce se făceau sacrificări de necesitate. De acesta îi era cel mai mult frică lui Doban. Cu ceva ani în urmă, pentru că se bătuse cu unul de la un hat, a fost ținut câteva nopți la miliție. Acum, n-ar vrea cu nici un chip să-i treacă prin cap lui Lache să-l dea pe mâna lui Capău…
Pe la un sfârșit de august, așa ca de Sfântul Ioan, când este și hramul bisericii, nu se știe cum se făcu, dar veterinarul trebui să plece câteva săptămâni la un curs despre bolile cele noi ale bovinelor tocmai la Cluj. Doban nu se gândea la altceva, decât că va putea și el să respire o vreme. Dar a fost să fie mult mai mult decât atât. Din a doua sau a treia zi, Haba a început să-l solicite pe la magazie să numere și să așeze sacii cu tărâțe. Îl mai cinstea și cu câte un păhărel cu ce se mai găsea printr-ale veterinarului. Într-o zi, după mulsoarea de dimineață, o îngrămădi pe un țuhal cu tain. Ei nu-i displăcu deloc… Începutul a fost greu, că-n zilele ce-au urmat o punea pe sacii cu tărâțe ori de câte ori n-aveau pe nimeni prin preajmă. Și se pare că lucrurile mergeau mai bine decât cu Lache, care începuse să se damblagească de la tărie. Unde înainte Doban își schimba izmenele și maieul la lună, acu` tot la două-trei zile îi cerea Anuței schimburi curate, dimineața, la plecare. ”Da` ce Dracu, Doamne iartă-mă, te caută vreouna la izmene?” bombănea ea, scoasă din obiceiurile ei comode. “Lasă gura, fa proasto!” ”Bine că-i deșteaptă Haba!” mai spunea Anuța și se întorcea pe partea cealaltă. De la un timp, Doban lua dimineața și aparatul de radio Mamaia cu el. De dragul Habei care n-avea aparat acasă. Străbătea, pe marginea satului, cei trei kilometri până la grajduri cu radioul în traistă deschis la tare, de-l hămăiau toți câinii. Pe drum, asculta, de la cinci la cinci și treizeci de minute, imnul, știrile politice, vremea și muzica popoarelor; cel mai mult îi plăceau melodiile sârbești. Împreună cu Haba, asculta muzica populară de la prânz și «melodia preferată», seara. Viața avea acum parcă alt farmec și munca de la grajd era departe de a mai fi o corvoadă.
Numai că, într-o sâmbătă, inginerul vestește întoarcerea de la școală a veterinarului, de lunea următoare trebuind să se declanșeze și acțiunea de vaccinare a efectivelor. Asta i-a fost deajuns lui Vasile Doban. A doua zi nu s-a mai dus la zootehnie. Și nici în altă zi din cele câte au urmat…