Să-mi intre memantina! Muzică sacadată, muzică ce seamănă cu somnul meu, cu visele din care mă smulg transpirat, urlând. Tobele pe fundal, undeva mai aproape un dans rotit, personajul frânt de mijloc repetă într-una aceeași scală de sunete guturale. Acum notele se dispersează, le aud dedesubt, în canalizarea orașului, fojgăind. Deodată explodează. Vreau să mă apuc cu mâinile de cutia toracelui, s-o desfac dintr-o singură smucitură, să înfig degetele înăuntru și să scot triumfător mortăciunea. Nu pot dormi, plâng și-mi zgârii obrajii... Sunt la mine, știu că sunt la mine, în garsoniera asta în care am ingurgitat am futut am defecat, înainte să se aciuască laiolul și să-și marcheze teritoriul.
Clar! M-au adus de undeva și mă țin în vitrină! Exponat, cobai.... Nu mi-a spus doctorul că pot testa un vaccin, dar e pe răspunderea mea? Nu asta mi-a spus idiotul? M-a lăsat cu Eva și nepoată-mea privea în gol, îi tremurau buzele...
Văd Gangele și văduvele adunate pe mal, inspir mirosul dulceag de trupuri arse.
Să-mi intre memantina!

Treci peste Dâmbovița, o iei în stânga și ajungi la un fel de tumul folosit neoficial ca sens giratoriu. În dreapta e Strada Orelor. Mergi o sută de metri și dai de singura cale de acces către vârful tumulului. E un sistem primitiv pe bază de scripeți, ca la mănăstirile grecești. Te înghesui într-o cușcă, te ții bine de bare și urci. Acolo sus nu ți se dă drumul așa ușor. Trebuie să întocmești un memoriu, să ceri audiență. Am văzut cuști cu schelete curățate frumos, oscior cu oscior. Eu însă am avut noroc. Sau poate că administratorul vizionase “Inimă de câine”. Portița cuștii s-a deschis instantaneu și un zid de carne, distribuită meticulos, m-a poftit înăuntru.
Movila adăpostea un parc, însă parcul nu era amenajat pe platou, ci jos, pe fundul căldării, la nivelul Străzii Orelor. Alei dispuse radial coborau abrupt înspre fântâna în formă de Sparmannia africana.
Asta mi s-a întâmplat ieri. Ieri eram încă un Frankenstein ce reacționa la impulsurile inhibitorilor de colinesterază.
M-am așezat pe o bancă, lângă un domn.
Nu-mi mai amintesc cum se numea, nici de ce am intrat în vorbă cu el. Pesemne că citea ceva și, potrivit proverbului cu moartea curioșilor, mă tot zgâiam să aflu titlul cărții. A depus volumul pe marginea băncii, s-a întors și mi-a zâmbit.
Nu contează că era prea coerent, prea stăpân și sănătos pentru vârsta lui, nu, nu contează că era medicul lui Hassanal Bolkiah, sultanul Bruneiului, nu contează că avea proprietăți pe care cultiva plante tămăduitoare, sau că bătuse cu pumnul în masă într-o emisiune și se declarase împotriva mafiei vaccinurilor. A râs când mi-a văzut mina contrariată, da, da domnule, vaccinurile or fi bune, dar scad imunitatea, scapi de-o boală și te trezești că duci în cârcă alta, mai hidoasă.
Alzheimer zici? A gâjâit ca un aparat de radio mutat de pe-o frecvență pe alta. Și încă te mai plimbi, încă ieși neînsoțit? Încă trăiești? E târziu, domnule... Poate dacă ne-am fi cunoscut acum vreo douăzeci de ani, te-aș fi putut ajuta...
Mi-a ținut un curs despre boala bătrâneții. În timp ce înșira factorii de risc, eliminam retroactiv țigările și aluminiul și plumbul și ceasurile cu cuarț și mâncărurile bogate în grăsime, mă imaginam făcând gimnastică, un doi trei, chiar și în pat, între gleznele amantei, nu conta, mă imaginam stând rece și indiferent, ca un zeu, lângă sicriul nevestei, mă imaginam consumând în exces B și PP și H, mă aplaudam de fiecare dată când descifram, în numerologia vitaminelor, un sens cabalistic...

Încă trăiești? E târziu, domnule... Era târziu. Boala bătrâneții degenerase, o aveam cu toții, dar fiind tineri, ne credeam nemuritori. Iar Alzheimerul meu, pruncul ghemuit în neuroni, era doar o rotiță. Se terminase. În curând aveam să fiu retras. Expirasem.
În timp ce îl fixam pe bunul domn, cu expresia concentrată a scribului de teracotă găsit în Egipt, am crezut că îl zăresc, undeva pe o altă alee, pe Răduțu. Mă urmărea ascuns după o tufă de trandafiri japonezi, era ridicol ca întotdeauna, tăntălăul nu realiza că alesese cea mai proastă camuflare posibilă? Am vrut să-i fac semn să se apropie, însă când și-a dat seama că-l descoperisem, s-a întors din călcâie și a dispărut. Poate mi se păruse... Știam că trebuie să ajungă la autogară, să ia un pachet. Mai mult, poveștile medicului se tot insinuau ba în trecutul, ba în prezentul meu, declanșându-mi o implozie de amintiri plăcute sau nefaste, încât era destul de probabil ca Răduțu de pe cealaltă alee să fi fost o proiecție a vreunei întâmplări digerate prea lent...
Nu l-am mai ascultat pe moșneag. Mă plictisea. Pe măsură ce vorbea, ridurile i se curățau și zâmbetul irumpea liber, rândurile de gușă se comasau și părul începuse să îi crească pe scalp, într-o frenezie primăvăratecă.
Am urcat gâfâind aleea și m-am închis în cușcă.
-Nu poți ieși, nu poți coborî! m-a anunțat zidul de carne rânduită cărămidă cu cărămidă.
Apoi a râs:
-Glumeam! Desigur că poți coborî!

Să-mi intre memantina!
Ascult ciripitul unor sintetizatoare. Gangele a devenit fluviul Yangtze, pe maluri sunt plantații de orez, cu oameni vârâți în pământul fertil. În Shangai bătrânii aduc pe biciclete colivii cu păsări, le atârnă de crengile copacilor, în centrul orașului, în timp ce ei joacă șah, ca zburătoarele să aibă senzația de libertate și să nu moară.
S-a făcut deja 6?
Ultimul pumn de inhibitori de colinesterază. De azi intră împopoțonată, cu o coafură extravagantă, rujată excesiv, se desface pe scenă și își începe numărul memantina. Glutamatul se ploconește, îi vorbește pițigăiat, stârnind hohote de râs în sală. Are căciuliță de clovn și un nas maaaaare, roșu. Minutele trec și glutamatul descrește, e tot mai firav, abia de-l mai zăresc spectatorii din primele rânduri.
Dar la sfârșitul reprezentației se va umfla iar! Crezi că nu știu? Memantina va asista nepăsătoare, sedusă, dintre cearșafuri. Amândoi vor trage încetișor cortina, într-o tăcere stingheră.
S-a făcut 6.
Psihiatrul mi-a recomandat să țin un jurnal, sau să-i scriu cuiva. Ca să nu-mi pierd mințile.
“Dragă Eva...”
Dublura de pe covor trăiește. A păstrat apucăturile de patruped, tot întinsă e, cu capul culcat pe mâini și picioarele aduse lateral, în dreptul șoldurilor. Îi pun înainte o caserolă cu apă, cotrobăi prin bucătărie și găsesc niște pâine veche. O înghite întreagă.
“Dragă Eva...”
Aici, sub frigider, nu cred că va căuta Răduțu. Împing cât mai în spate cutia cu medicamente.
Muzica se-ntoarce acasă. E ceva sfâșietor de trist. Melodia am auzit-o prima dată la Mircea, când venise el bucuros cu un monstru de radiocasetofon, cumpărat din târg. Stăteam pe întuneric și analizam fiecare fată din sat, aia e bună, aia-i nărăvașă, aia s-a măritat. Și au început primele acorduri. Un flaut languros, o voce lipită de note...
Și acum s-a întors să mă ia, ticălosul...
“Draga tătăițului...”
Logodnicul nepoatei mele vinde imitații de feromoni faciali pentru pisici. În timpul liber o salvează pe Eva...
Amețesc, mă rostogolesc pe covor. Laiolul se ridică și se-așează pe marginea patului.

(sfârșitul primei părți)