Mă trezesc plin de somn. Visam…Habar n-am ce. Am uitat. Oricum, era ceva plăcut. Cu o nuanță dulce-amăruie. Și cu niște culori vii care incendiaseră parcă cerul. Un cer…Nu găsesc fierbătorul. Ceașca stă, gata să cadă, pe marginea mesei de lângă pat. Mișcată, probabil, în somn când mă rostogoleam…Mă rostogolesc pe o pajiște inundată de soare. Cu iarbă zemoasă, plină de sevă. Abia mijită, dar puternică în dimineața asta de iarnă-primăvară…Frântură de vis. Cu lumina asta aiuritoare. Plină de culoare. Culori …A dispărut. Găsesc, în fine, fierbătorul, punga cu cafea, zahărul, lingurița…Lingurița într-o poziție de echilibru instabil. O prind înainte să cadă în chiuveta care, acum observ, are o crăpătură abia vizibilă, ce pare mai mult o zgârietură, dar nu e. Care, însă, se cască.
Greu le-a venit gârleștenilor fără preot aproape un an, după trecerea la cele veșnice a părintelui Costea. Speranța era, ca din următoarea vară, când se dau examenele de absolvire a Seminarului, să i se repartizeze parohiei un tânăr preot. Așa a și fost. Vladimir Emacu, de loc din părțile Tescanilor, terminase cu bine în acel an Seminarul Teologic de la Mânăstirea Grecului. Față de cei din seria lui era mai mare cu câțiva ani buni, pentru că, după ce a urmat opt clase, a făcut trei ani școala profesională de lăcătuși de pe lângă Depoul de locomotive.
Maestrul Sadoveanu n-avea chef niciodată să se ocupe de treburi urgente și mereu simțea nevoia să se ocupe de lucruri care pot aștepta. De pildă, cînd băiatului de la tipografie îi țîțîia fundul așteptîndu-l să dea materialul la tipar, Maestrul se apuca să mănînce borș. Tot așa, începea să scrie Hanu Ancuței, dar lăsa totul baltă și pleca să vîneze lapini la Tomești cu boierul Zipa, cu Teodorenii și cu șleahta lor, după care se înfundau la Hanu Trei Sarmale.
Acum locuiește singur. Casa pe care o avea în partea de sud a orașului i s-a părut prea mare, după ce soția lui a plecat luînd și mare parte din lucrurile lor. Îi convine acest bloc cu trei etaje, apartamentul mic de la parter. Domnului Dragu îi plac geamurile joase, cîteodată iese în fața scării, unde vecinii lui stau de vorbă sau joacă șah; nu are timp să îi salute, cu toate că nu pare a se grăbi undeva. Abia dacă știe cum îi cheamă. Sunt oameni bătrîni cu toții, ca el, îi vine să spună, cu tricouri bej sau verzi cu guler, unii cu pantalonii descheiați, alții cu ghete și iarna și vara. Toată scara se scufundă în tăcere și întuneric pe la 9-10. Domnul Dragu ține lumina aprinsă pînă tîrziu, dar la fel face și singurul tînăr din bloc, fotograful de lîngă el.
Anton Paporoteanu paralizat de durere şi uimire îşi privea frumoasa soţie şi încerca să-şi revină din şocul suferit şi-ar fi dorit să urle, să strige, să... să facă ce fac toţi bărbaţii când se află în situaţia lui.
Broboane mari de sudoare i se prelingeau pe chelia-i lucioasă, iar el nu avea putere să ducă mâna la buzunar după batistă.
Comentarii aleatorii