Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu și filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut, se ridică o șchioapă de la pămînt, apoi cad amețiți la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem și ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuiește zona verde, ba chiar s-a ținut și cu dinții de iarbă.
Ieri însă, nea Ilarie, fost cazangiu la Atelierele Grivița, a străbătut tot drumul și de la ușa pe care scrie –Asociația de locatari, nr 26 – a dus două degete la reverul cu insignă tricoloră, a privit pieziș la noi și a spus, fuck you ! Întîmplarea ne-a cam dat peste cap concepția elitistă privind aplicabilitatea cunoștințelor abstract-teoretice, așa cum zice profesorul cînd vrea să impresioneze. De undeva, a ieșit un abur străveziu și s-a ridicat pînă la antena Orange, bîzîind cu intermitență. Erau gîndurile lui Marcel care rămăsese cu gura căscată – cum de știe Ilarie expresii din astea americănești, ofensatoare și fără perdea?
Ca să ne treacă mirarea, am cumpărat cîteva sticle de vodcă, ne-am amețit un pic și am cochetat cu tristețea, așa cum le stă bine unor intelectuali subțiri. Spre seară se adunase atîta tristețe că am fi putut să punem și la borcan, cu eticheta – dulceață de tristeți amare, 2008.
Dintr-o dată, ne-am adus aminte că noi nu avem terase cu vedere la stradă, ca alții; că noi nu vedem cele mai tari gagici din cartier cînd ies de la solar, coapte ca niște roșii, mirosind a smacuri scumpe. Nici măcar bucuria de-a ne spînzura online, de cablul aerian de internet, precum cei din față, nu o avem. În spatele blocului nu se uită nici dracu la tine dacă te spînzuri; și apoi nu este în timp real, datorită lățimii reduse de bandă.
De năduf, am luat alte sticle de vodcă și ne-am îmbătat ca porcii. Apoi am privit stelele și am plîns. Marcelino - el scrie o carte despre viața sfinților și are o slăbiciune pentru Arthur Clarke și frații Strugatki – ne-a arătat o lumină cît un vîrf de ac, parcă era un licurici clipocind în lobul urechii unei femei. Uite-o pe mama, săraca! Dramaturgul a zis că nu se poate așa, fără un scenariu. Pompiliu a bălmăjit ceva despre oximoroane și silogisme apoi a vomitat peste balustradă. L-am invidiat discret pentru ciroza lui.
Spre ziuă am cîntat în cor – a noastră-i fericirea/noi am ridicat orașul Telos. Pe deasupra pieței Chibrit s-a făcut așa ca o fulgerare. Domnul ne zîmbea din zepelin și pentru o clipă, zîmbetul lui reflectat în inelul de pe degetul dus la buze, ne-a luminat fețele.
Comentarii
batori -
Stau pe balconul meu de la etajul doi și mă gândesc la un text citit recent din pagina aalizei. Îți mărturisesc autorule, fără pic de cenzură, că stilul scrierilor tale pe de-oparte jucăușe, pentru omul inițiat în substraturi rafinate, pe de altă parte extrem de mature împinse de o “ironie bolnăvicioasă” sau o „boală prosperă” cum spunea H. P. Bengescu în Concert de muzică de Bach, regăsită la nivel global din prea mult stres pentru ziua de mâine, fac din textele tale punte peste privirea cititorului în persoană, fix peste blocuri, exact peste privirea celor trei personaje din scriitura ta. Practic ni se conturează o nouă lume privită de data aceasta prin vodkă nu doar ca simbol al beției în adevăratul sens al cuvântului , ci ca pistă de lansare a eului creator , a meditației sub efectul afrodiziac dat de această băutură “ce zace” în mințile celor trei intelectuali: Florian, Pompiliu, Marcel. Un haz de necaz foarte bine mânuit de autor, o vărsare de năduf din toți rărunchii cu oprire accentuată pe o ghenă de gunoi și-un gard. Efecte ce vizează lipsa de fairplay chiar și-n rândurile pensionarilor .”Odată, unul a ajuns până la ghena de gunoi”. Asta da ambiție!Râd. În fine...nu pot să nu zâmbesc când citesc acest text aparent glumeț. O proză poem plină de mișcare, suculentă, cu forfotă continuă de idei bine conturate: „pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut” – Da. Este și acesta un salut „șchiop”, amețit de vremea anilor scurși peste neputința lor actuală. „apoi cad amețiți la umbră” – doar sunt o umbră de oase și ei! Ceea ce-mi place în mod deosebit este faptul că totuși avem trei personaje intelectuale care „bagă în seamă” un grup de pensionari. Chiar și la pariu dacă se merge, tot este de bine. Contează efectul și nu cauza. Râd cu voia autorului din nou. Dramaturgul Florian, Profesorul Pompiliu, Filozoful Marcel (intenționat le-am scris așa pentru a arăta și eu ce-am înțeles; măreția funcțiilor care nu sunt de ici-colo, da?, ca să nu-mi aud vorbe) sunt intelectuali adevărați, suprinși în ipostaze firești (la o vodkă) pe terasa unui bloc, la etajul zece, destul de important. A se vedea riscul de a cădea de la o asemenea înălțime având în vedere și starea lor eforică. Necazul mare este că terasa nu dă în stradă la „gagici”, ci la pensionari. Asta este. Ghinion! Ba mai mult, unul Iilarie care știa să vorbească “străinește” i-a distras atenția filozofului nostru Marcel prin expresia „americănească” fuck you adresată chiar lor. Și de aici începe Marcel să gândească, să-și facă meseria cum s-ar spune. Intervin pe rând dramaturgul și profesorul și cu bună știință merg și eu puțin invers pe text și mă opresc la expresia folosită de aalizei: “ a ține cu dinții de iarbă” aici în proză cu sensul de “a lua o gură de iarbă” verde, bună și proaspătă ca să nu uităm că ne tragem din neam de poeți. Iată autorul nu ne lasă pe căi greșite nici de data aceasta și ne propune un exercițiu de minte la care participă cine dorește ca ironia pusă pe umerii unui pensionar să dea aspect de „ pajiște verde”. Spre final autorul ne deschide o poartă către ezotericul creat de Arkadi și Boris Strugatki ca mai apoi să facă foarte bine legătura cu acel cântec dinspre ziuă: „a noastră-i fericirea/noi am ridicat orașul Telos” – Din pământ, din iarbă verde un oraș s-a ridicat, o nouă lume ruptă din cărțile lui Sir Clarke Arthur, un subiect al vieții virtuale extraterestre pusă pe seama figurilor pelerinilor ascunși de lumina soarelui, subiect văzut prin ochii lui Marcelino, prin silogismele lui Pompiliu neexprimate dar exprimate prin “vomitatul peste balustradă” și să nu-l uităm pe dramaturg, pe scenarist și pe aalizeei... Din zepelin se auzea Led zeppelin cu STAIR AWAY TO HEAVEN LYRICS cred... O proză încântătoare, o proză ALTFEL care merită înstelată! Mi-a luminat fața, aalizeei!mulțumesc.