Cititi aici prima parte a acestei povestiri.

***

Cum să scriu, Vlad? Cum să fac asta? Totul e ciudat de fiecare dată când intru în casa aceea. Dacă mă așez la masă și vreau să scriu, mă trezesc scriind cu totul altceva decât am de gând.
- Cum adică?
- Păi, vreau de exemplu să descriu capul patului pe care am scrijelit când eram mică „tataie prostu” și în loc de asta scriu despre petrecerea aceea la care am fost amândoi și de la care am fugit în parc. Numai că de data aceasta e parcul de aici, din Craiova, mi se întortochează pădurea, aleile din adolescență... Cum să scriu? Spune-mi cum se scrie o carte! De la ce capăt se apucă, cum o conduci, cum nu lași personajele să-ți scape printre degete. Tu știi să faci astea, tu ești scriitorul, pe tine te ascultă personajele. Pe mine m-au zăpăcit întotdeauna.
- Ei, nu mai vorbi prostii. Știam eu că vei scrie din nou. Și oricum, ce personaje ai vrea tu să o ia razna? Doar e vorba despre bunicii tăi, despre rudele tale. Oameni care au trăit cu adevărat sau care mai trăiesc încă. Cum ar putea să o ia razna îmtâmplările gata trăite?
- Vlad, e ridicol să-ți spun chiar cât de ridicolă mă simt acum. Dar acolo e altfel.
Pauză. Vlad trage din țigară la „capătul celălalt al firului”. Aud asta, dar nu reușesc să mi-l imaginez.
- N-ai rezistat nici de data asta.
- Nope.
Iar pauză. Apoi:
- Și ce naiba caut eu în povestirea asta pe care o scrii despre casa bunicilor tăi?
- Vlad, eu nu scriu. Eu nu mai pot să scriu. Casa scrie ceva. Mie mi-e indiferent.
- Uhuuu. Sounds interesting. Baby, ai un subiect bun. Aproape că mi-e necaz că nu am timp să vin și eu lângă tine. Mi-e dor să scriu.
- Da. De ani de zile ți-e dor.
- Așa, și?! E normal să-mi fie dor, eu sunt scriitor. Trebuie să scriu. Știi, iubito, ți-am spus eu că vei scrie până la urmă. A luat mai mult decât am crezut, dar...
- Vlad, mai scutește-mă. Aproape că aș aprinde și eu o țigară acum, dacă aș ști cum.
- Vrei să te învăț?
- Nu, de fapt mi-ar fi lene.
- Mai stai mult acolo? Poate reușesc să-mi iau și eu câteva zile de concediu și fugim pe undeva. Ai să ai liniște să-ți scrii cartea. Și nu te mai frământa atâta, scrie cum îți vine.
- Nu liniștea îmi lipsește. Mă știi tu pe mine agitată de ceva?
- Nu, ai dreptate. Mai agitată e o stâncă îngropată într-un munte decât tine. Dar acum vorbești anapoda, iubito. Respiri greu și vorbești aiurea.

***

Mă trezesc tremurând. Ceva ca un foc îmi arde sub limbă, picioarele mi-au amorțit și mușchii inimii se strâng ca în jurul unui cuțit de frig. Nu am pătură, îmi dau seama, Doamne, nu am pătură, am venit doar cu două rânduri de așternuturi de pat, e iulie nu m-am gândit la pătură. Nu pot cu nici un chip să mă ridic, tot ce pot este să mă încolăcesc în mine, să mă lipesc de pat, de undeva trebuie să iau căldură. Am geaca în șifonier, trebuie să reușesc să ajung să o iau, altfel inima mi se va strânge și ea după ultima picătură de sânge, pielea îmi va deveni din ce în ce mai albă iar pereții camerei se vor duce din ce în ce mai departe.

Vlad. Am vrut întotdeauna să-ți povestesc despre șoimi. Despre cum închid ochii și în fața mea se deschid niște porți. Despre cum ani la rândul am stat pe marginea lor, sprijinită și ușor aplecată înspre înăuntru, furând, gustând teama, luptându-ma cu privirea ei roșie. Despre cum, în ziua când te-am părăsit prima dată (aș putea spune altfel, ziua în care am început să plec), am tras de porți cu ambele mâini, porțile acelea așezate în mijlocul a nimic, și am trecut dincolo. Dintr-o dată am plutit, privirea mi-a devenit ascuțită, m-am simțit ca în apă, de parcă aerul și-ar fi schimbat densitatea. Dincolo eram deasupra platoului meu cu șoimi de la Pietrele Șoimilor, pe undeva pe lângă Tușnad, pământul îmi trimitea mii de semnale încă necunoscute, viteza mai ales mă amețea, viteza mea, dar mai ales viteza cu care puteam să disting totul, tăria cu care culorile mă izbeau, mă simțeam în egală măsură suptă de cer și de iarbă. Și apoi un chiot, și m-am văzut pe mine întinsă cu fața spre nord, cu ochii închiși, m-am auzind spunând în gând descântece pentru chemat păsările, mâna neînmănușată întinsă în sus, ochii albaștri, tăioși, înfipți în ochii mei, în ochii mei cu care zburam peste toate. Eu, chemându-mă. Eu, cu degete lungi, îmblânzindu-mă pe mine, cu aripile larg deschise în planare. Și apoi setea.

Dar noi nu ne mai vorbim de mult, Vlad. Nu e nimeni lângă mine, în poiana cu pietre și un singur copac. Numai eu și șoimul.

- Ai spus șoimii.
- Poftim?
Pe podea, un puști blonduț, cu picioare subțiri, strânse sub el, mă privește.
- Spuneai ceva de șoimi. Dar în povestea ta nu este decât un șoim. Unde sunt ceilalți?