Numai mie putea să mi se întâmple una ca asta. Nu, nu vorbesc despre faptul că am un pitic, asta în sine de la o vreme nu mi se mai pare atât de îngrijorător, am mai vorbit eu cu unii și alții și am descoperit că e deja ridicol și desuet că eu am numai unul. Am un prieten care se conversează cu vreo trei-patru dimineața când se bărbierește (eu cred că îi și vede în oglindă, dar nu mi-a confirmat), la prânz are o pitică favorită care îi face zâmbre când mănâncă și seara... seara pot numai să-mi închipui ce orgii au loc în apartamentul lui cu două camere, două pisici și jumătate (încă n-a terminat partajul cu fosta lui prietenă), un hamster și-un laptop. Dar să revenim. Deja mă simt complexată cu piticul meu, cred că unii ar spune chiar că e cam ratat...
A fost odată un scriitor de povești.
Și lui i se întâmpla așa: după ce termina de scris o poveste, venea un spiriduș, sărea pe hârtie, citea tot și zicea:
- E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
- De unde știi?
Dar spiridușul dispărea mereu înainte de-a auzi întrebarea.
Nu era poveste pe care spiridușul să n-o citească și să nu-și dea cu părerea.
Poveștile care îi plăceau lui și i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau la copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
- Șterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ștergea și trecea la altă poveste.
Și se gândea cum să facă să-i placă nemulțumitului.
- fragmente din prima copie, aşadar, la prima mână -
Peste ochi îmi cade smoală. Un vârtej urcă prin călcâie, prin gambe şi stomac, către ceafă. Mi-e graţă, frig şi degetele încep să-mi tremure. Teama îmi capsează vocea.
- Nu pot, Paula.
- E dificil, dar niciodată nu ai fost atât de angrenat în... Inspiră brusc, ţine aerul douăzeci de secunde. Încearcă să... Închide ochii. Eşti în...
- Nu p...
- ...în bucătărie. Uită-te la geam. E deschis? Închis? Mai plouă?
- Este... e un geam. Încă... Nu ştiu. Nu pot!
- Trebuie! Mai fă un pas, spune-mi dacă... spune-i lui tata dacă mai plouă.
- ...
Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiti de lumină.
În noaptea de dinaintea Sfintei Învieri, unchuiul Fedea nu închisese un ochi, bietul de el. Dar şi aşa moţăind cu ochii aproape deschişi, visă de câteva ori că mestecă din miezul alb al colacilor pascali.
Ieşi de câteva ori până în tindă şi se uită cu mare jind spre masa pe care se odihneau doi colaci. Unul mare cât roata carului, altul mai mic ca o pălărie oşănească, dar amândoi frumoşi şi rumeni luceau ademenitor sub razele lunii.
– Măi, măi bată-vă norocul, da frumos mai luciţi, de parcă v-a dat baba cu lac, – înghiţi în sec unchiul Fedea.
Ah, ce ar mai fi rupt o bucăţică de colac... ce ar mai fi mestecat din miezul lor galben şi dulce... Dar la asemenea faptă barbară unchiul Fedea nu se încumeta.
Comentarii aleatorii