Răulean mai era și Pârțu ăsta a lui Holercă. Da` răulean de tot. Când se îmbăta, și asta tot la două-trei zile, stătea întreg satu-n gura lui. Răcnea la femeie și umplea grădina cu copiii. Pentru că n-avea gard, cei din jur căscau gura ca la urs. Doar că de la o vreme se cam săturaseră și ei. Mereu aceleași înjurături și aceeași panaramă. Nici mă-sa nu scăpa de vorbele-i grele de ocară. De tat-su avusese oarece rușine, dar, invalid de război, se prăpădi de câțiva ani buni. Comportamentul lui Pârțu întrucâtva se explica. Plecat de acasă de pe la zece-un`șpe ani la stâna de peste dealuri, când a început cu rachiul și țigara, era batjocura celor mai mari. De căldura părintească nu a prea a știut.
Așa se poartă în oraș, nu e niciun snobism în asta, nicio lipsă de omenie! Cum să rupi copilul de familie, comunitate, etc? E și pentru binele lui, nu-i așa? Pune-i un nume normal, cu ăsta nici să-l strigăm nu știm... Bine, hai, dă banii părinților și plecăm. Ne gândim pe drum care îi va fi numele.
Roşu intermitent. Lăsă maşina pe liber şi se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul şi închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Ştia unde erau. Aşteptase clipa asta; ceva inevitabil ca o pilulă amară pe care o înghiţi cât mai repede, pentru a-i simţi cât mai puţin din gust. Acum, ar fi trebuit să discute despre accident, dar cearta de la hotel îi priva de posibilitatea de a-şi împărtăşi impresiile. Ea se ştia privită, dar îl evita. Se ghemuise pe banchetă cu genunchii sprijiniţi de spătarul lui şi părul răvăşit peste geanta de sub cap. Se temu s-o privească insistent. Îşi făcu de lucru căutând în torpedou un lucru inexistent. Geana de lumină căpătase accente fumurii; aburul nopţii plutea leneş, ca după ploaie.
Într-o clipă toată casa era în camera lui Filip. Sora lui era ca aruncată într-un colţ, plângând surd în spasme, cu ochii goi, cu spatele lipit de perete, cu tâmplele strânse în palme. Vorbeau toţi deodată, strigau şi urlau unii la alţii, ca apucaţi. Îşi ridicau mâinile şi ochii către tavan, scoţând sunete dezarticulate. Nu puteai înţelege nimic. Mâinile lor coborau apoi, după o clipă, neputincioase, ca secerate, ochii rămânând aţintiţi, mari dar ofiliţi, spre spaima aceea.
În mai puţin de jumătate de ceas erau acolo ambulanţa şi poliţia. Cineva chemase şi pompierii, dar nimeni nu ştia ce s-ar putea face de fapt, cu adevărat.
Vreau o cafea. E cinci deja și azi n-am băut decât o ceșcuță înainte de cursul lui Bocea. Mă uit prin agendă și-mi dau seama că nu mai am niciun prieten pe care să-l sun când îmi vine. E puțin trist, dar refuz să mă gândesc, așa că mă ridic și plec. Pardoseala scârție, afară e o ceață groasă, nu o simt. Cum ar fi să-mi iau catrafusele și să mă car naibii undeva unde chiar nu știu pe nimeni, unde nu trebuie să salut pe nimeni din politețe ca după să-i spun de frumusețe în gând. Aș face globetrotting.
Comentarii aleatorii