Totul incepe sau poate ca se termina cu acest vis. E bine spus?
Realitatea isi bate joc de mine sau poate ca nu face decat sa-si adauge o noua masca necunoscuta.
Realul dispare aruncandu-ma dincolo de limitele cunoscute. Disperarea ma invaluie ca frontiera chitinoasa a crisalidei. Plutirea se agata cu disperarea spotului luminos ce se prelinge prin reteaua cristalina a opticului. Urletul se disipeaza ca unda de soc, ce revine in punctul de plecare sleita si golita de orice putere. Golul se strange, valatucindu-si nemiscarea in jur, ca una din acele suprafete aberante fara de inceput si fara de sfarsit. Caderea continua tradeaza nesansa realului de a se ascunde definitiv.
Aveam opt ani când, întorcându-mă de la școală, la prânz, i-am spus mamei, bucuroasă, că mă mărit cu profesorul de matematică. Eram foarte hotărâtă. Avea păr negru, lucios și ochii albaștri, întunecați. Era distins, înalt și zâmbea frumos. M-a cucerit de la prima privire.
Mama a râs îngăduitoare, m-a mângâiat pe creștet și m-a lăsat să visez.
- La înălțimea vârstei de opt ani vezi lucrurile mai simplu! mi-a spus. O să crești și n-o să mai vrei să te măriți așa repede!
- De ce? E atât de frumos!
- Mai vorbim peste vreo zece ani!
Avea dreptate mama? N-avea? La opt ani nu mă interesa că proful de mate era mult mai mare și însurat pe deasupra, iar eu «mă încălțam pe dos ».
Alchimistul tocmai terminase de citit o lectură anevoioasă
Magna Principiae Phisicarium, cand Laetiția pătrunse invoalată
prin curbura zidului de tip antic, scorojit. Avea o vitală nevoie
de piatra filozofală pentru neiubirea care o pândea sub alcov.
Bărbatul Laetiției o înșela, aflase, dupa datină cu sora mai nubilă, Calista.
Incestul se pedepsea lent, cu pumnal înmuiat în otravă de mercur,
un strop cât o lacrimă de fecioară.
Sub perdele verzi de catifea se zăreau corsete de tortură și
alchimistului îi lunecă -mirare mirabilis- o iguană gustoasă în
plumbul topit, siderat de buze seci în golul gastronomic.
Văzu stele verzi omul când Laetiția, ornată cu șerpi în păr și viclenie
de senator patricid i se oferi nudă, perversă.
De greu, cum să vă zic, e greu, dar prin sat, bani de băutură oamenii mai găsesc. Cei mai ”tari” sunt restructurații, cu salarii compensatorii, întorși la vatră. Dar și cei care, rămași fără serviciu, și-au vândut “blocul” din oraș. Ei mai fac cinste și celor doar cu pensii sau ajutoare sociale, primite o dată pe lună. Tot la două-trei zile, privatizatul aduce marfă. Mai cu seamă, tărie la sticlă. Ieftină și proastă. Oameni la care nu te-ai fi putut gândi îi poți vedea aici la flecărit. Și niciodată pe uscat. Alături de Mechea, Racliș, Prună, Chivercă ori Bodoagă, vine și “Generalul” Rișculesei. Șomer de la armată, cam pe la patrușcinci de ani, a fost lumina ochilor Mariei lui Rișcu. De mic a strălucit la învățătură. La toate obiectele.
Jean-François mă întreabă de Artur crezând că e un amant englez. Îmi vine să râd când o face, căci n-am cuvinte să-i explic cum că, de fapt, Artur a fost un soi de primată care m-a lăsat însărcinată. Familiile noastre s-au dat peste cap să ne însoare, să ne mărite, ce-o fi fost, dar repede, înainte să vuiască satul şi să-i chinuie, să-i ponegrească ani la rândul cum se întâmplă în enclavele acestea degenerate, în care ADN-ul se răsfrânge, se împarte, se-ntâlneşte, aşa că se prăbuşesc toţi psihic ajungând nişte rataţi cu spermatozoizi leneşi. Iar cum rataţii au timp liber, stau şi găsesc motive de arătat degete.
Comentarii aleatorii