E ora amiezii. Pe cer un soare fix, concentrat, de parcă trebuie turnată o ploaie peste el. Asfaltul e moale. Iau prânzul la părinţi azi. Sun la uşă, apoi intru fără a mai aştepta vreun răspuns. Mama roboteşte printre cratiţe, tata îşi toarnă un pahar de vin.
„Ia-ţi un pahar şi hai să ciocnim!”
„Ia mai lasă tu băiatul în pace, că se întoarce la muncă.”
„Sunt cu maşina tată.”
Se resemneză repede. Mă spăl pe mâini şi mă aşez la masă cu-n aer plictisit. Ai mei sunt pensionari. N-au bani, dar au timp. Bine, mama consideră că are bani, şi încă prea mulţi. Tatei nu-i ajung niciodată. Mereu are „proiecte”.
Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii.
dac-ai ști
dac-ai putea sã auzi...
printre ramuri zbaterea timpului
în văzduh de granit fumegă lemnul ce-a mai rămas din case
vaier, neputință și teamă
mirosul rugurilor arse
pe strãzi desfundate, zgribulitã în poncho-ul ei învechit, Vrãjitoarea
Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el, își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.
Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...
Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Diminețile suna în țară, întotdeauna la timp pentru a-l prinde pe Dorin înainte de a pleca la grădiniță, și-i asculta toate visele visate și mai ales pe cele imaginate, râdea ștergându-și lacrimile, uneori reușea chiar să strecoare un tati te iubește mult mult înainte ca Dorin să trântească receptorul țipând vin acuuuuuum maaaamiiii. Seara nu suna niciodată, își spunea că nu vrea să-l trezească din somn, dar știa bine cât de teamă îi era să audă vocea ei, calmă și puternică, întrebându-l ce castele a mai clădit pe plajele Barcelonei în ultimul timp. Era felul ei de a-l tăia periodic în același loc, atunci când vedea că s-a oprit sângerarea.
Comentarii aleatorii