Nici moartea nu mai e ce a fost… și nu care cumva să îndrăzniți să-mi spuneți mie că nu e așa, sau să începeți să-mi îndrugați verzi și uscate, că pe aici sau pe dincolo, că eu unul… Da ce să mai zici de circul din ziua de azi, pe care ei îl numesc înmormântare?... Păi așa arată o înmormântare?… Așa ca o… hai să fim serioși! Uite, acum două săptămâni trecu în lumea drepților Grigore a Lupului – gospodar, cum nu era altul în sat, odihnește-l, Doamne, în iubirea Ta, împreună cu drepții Împărăției Tale!... Și uite așa stă Grigore întins pe masă, afară-i zi de seceriș, el se hodinește ca un boier, iar ai lui, aleargă ba în stânga, ba în dreapta, o hărmălaie nene și un tărăboi ca la balamuc, de parcă-i luase foc casa. Până la urmă toți au dat fuga la oraș!
cercul de la roata carului sau cercul de butoi erau doar flecuşteţe pe care copiii lu’ Cicea le mînau toată ziua pe drum, cu mîna sau cu o sîrmă. subţiri, îndoiţi ca o lumînare arsă în dungă, doar în nişte chiloţi rupţi în fund treceau pe linie la vale stîrnind nori de praf. tur tur tur, ti ti ti! strigau încercînd să imite maşinile grele Tatra de la sonde.
Chiar dacă am avut multe lucruri de rezolvat la firmă, nu am uitat de vocea misterioasă de la telefon, „Silvia”. Încercam să mi-o amintesc atunci, în momentul lansării primului meu volum de poezii, însă doar zâmbetul ei îmi rămânea. Am căutat şi printre fotografiile din sală: nu apărea. Cu Victor am ţinut foarte puţin legătura după terminarea facultăţii. M-a surprins că a fost prezent în sala în care am lansat prima mea carte de poeme. Ne înţelegeam bine în facultate. Era un tip fantezist, deschis la minte, plăcut de femei, superficial şi puţin profitor, aş putea spune. Avea mereu mai multe iubite deodată. Reuşea să se descurce de minune, cel puţin eu n-am auzit vreodată ca una dintre ele să afle de cealaltă. Ştiindu-mă interesat de situaţii picante, îmi arunca uneori câte o pastilă.
“lost in translation * everyone wants to be found * with a single word” Incepand de atunci, cu un singur cuvant, am intors casa pe dos. Nu am vrut. Asa a fost sa fie. De la poarta inalta, prin padurea de pieptene, dupa iazul cu meduza si lebada, la capatul drumului, ma astepta ea cu inauntrul aratat arderii, topirii. Caramida macinata de caprifoi era ascunsa in spatele tapetului de brocart pe care spanzurau tablourile grele, portrete de familie cu fireturi si coifuri si coroane. Inaintam pe langa iaz. Nu ridicam privirea. Pietrisul nu mai scartaia sub cizmele de metal cu varfuri lungi, intoarse, legate de glezna.
Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori...
Comentarii aleatorii