Imdiola continua să existe. Părea o entitate apăsătoare, a cărei prezenţă, dezvăluită doar pe jumătate, îi accelera ritmul inimii. Şoapte străvezii îi străbăteau perdeaua de gânduri ajungând la conştiinţa sa şi biciuindu-l cu senzaţia neîmplinirii.
O căuta în amănuntele nesemnificative care îi aminteau de acea femeie simplă, departe de imaginea deificată şi, totuşi, umplându-l cu o nostalgie amară. Încerca s-o cucerească iarăşi, stabilindu-şi etape, trasee complexe şi accentuându-i frumuseţea.
„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta...” citea cu voce răguşită Iancu Lupu dintr-o „Psaltire” cu rame aurite.
Răulean mai era și Pârțu ăsta a lui Holercă. Da` răulean de tot. Când se îmbăta, și asta tot la două-trei zile, stătea întreg satu-n gura lui. Răcnea la femeie și umplea grădina cu copiii. Pentru că n-avea gard, cei din jur căscau gura ca la urs. Doar că de la o vreme se cam săturaseră și ei. Mereu aceleași înjurături și aceeași panaramă. Nici mă-sa nu scăpa de vorbele-i grele de ocară. De tat-su avusese oarece rușine, dar, invalid de război, se prăpădi de câțiva ani buni. Comportamentul lui Pârțu întrucâtva se explica. Plecat de acasă de pe la zece-un`șpe ani la stâna de peste dealuri, când a început cu rachiul și țigara, era batjocura celor mai mari. De căldura părintească nu a prea a știut.
Linia ferată trecea de o sută de ani prin capătul lanului Fădoreștilor. De acasă până acolo, Maria lui Fădor, văduvă acum, făcea cu căruța, mânând caii la pas, aproape o oră. Când pleca la prășit ori secerat, și-i lua cu ea pe toți cei șapte copii, dintre care vreo patru nu erau mai mari decât ulcelele, iar trei, zburătăciți binișor de-acuma, începeau să deprindă trebile câmpului și animalelor. Treziți cu noaptea în cap, nicușorii mârâiau somnoroși și urcau încetișor în căruță, urmând să mai doarmă o bucată pe drum. Chiar făcuți cu doi bărbați, amundoi plecați pe cealaltă lume, băieții nu se separau nici într-un fel și, ajutându-se unul pe altul, nici nu-și mai dădeau seama ce copilărie chinuită au.
Îl măsura cu un zâmbet abia mijit în colțul buzelor, foarte puțin surprinsă de nepăsarea pe care o afișa, aproape ostentativ. Îl privea direct în ochi, făcând abstracție de goliciunea lui. Nu părea unul din aceia preocupați să tragă de fiare și să-și arate mușchii, la apariția vreunei femei. Nu s-ar mai fi obosit să-l caute, dacă ar fi simțit asta. În bar, crezuse, pentru câteva clipe, chiar că este din același aluat ca Adi. Din fericire, se înșelase. Asta nu însemna că trebuia să se entuziasmeze, dar, cel puțin, se liniștise Încercă să-i citească, pe chip sau în privire, un răspuns, o teamă, o furie gata să izbucnească, un potop de înjurături.
Comentarii aleatorii